Fluxul memoriei

Fragmente din poezia lui George Lesnea dedicată partidului comunist le-am folosit și eu în confecționarea montajelor literare pe care le trimiteam căminelor culturale și bibliotecilor de la sate. La un moment dat, aproape o știam pe de rost. Dar nu exista învățător sau profesor de română care să nu fi știut pe de rost cel puțin prima strofă. „Partidul e-n toate/ În cele ce sînt/ Și-n cele ce mâine/ Vor râde la soare…” Numai în copilărie știam pe de rost „Lazăr de la Rusca” și „Minerii din Maramureș” de Dan Deșliu. Le știam pentru că memoram ușor versurile și în general orice. Dar știam pe de rost și aproape tot Luceafărul lui Eminescu.
Numai poezia lui A. Toma „Silvester Andrei salvează abatajul” n-am reușit s-o memorez. Nici un vers. Și de ce academicianul A. Toma i-a pus prenumele Silvester lui Andrei, minerul? Suna ca în desenele animate văzute mai târziu.
George Lesnea nu era în manualele școlare precum primii bolșevici cominterniști deveniți scriitori. Eu cred că în anii 1950 trăia cu frica în sân să nu i se găsească o greșeală făcută în capitalism. O poezie, un vers, un articol și-l mânca pușcăria. Și probabil fiindcă a scăpat de pușcărie a scris cea mai reușită poezie dedicată partidului comunist, o mică capodoperă. Primii cominterniști, din 1945-1960, n-au scris nici o poezie de valoare dedicată partidului. Nina Cassian i-a dedicat o poezie marelui Stalin, evident, un rebut literar. Mihai Beniuc și Maria Banuș, de asemenea, au stricat multă hârtie, maculatura lor fiind încă în biblioteci. Criticii literari, vorba vine, erau curat bolșevici, adică curat murdari bolșevici. Iosif Vitner, Silvian Iosifescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Vicu Mândra, Paul Georgescu și alții, promovau cu ardoare și patos revoluționar realismul socialist. Ei au transformat literatura într-o colecție de lozinci.
Dar ce făcea atunci George Lesnea la Iași? Nu prea știu. Se pregătea probabil să producă acea poezie celebră, apărută după 1965. Între timp, mii de scriitori bolșevici umpleau de zor paginile ziarelor și revistelor cu baliverne comuniste, scriind romane lungi și dese, mulți în case de creație boierești și regale la Sinaia. Partidul avea grijă de sănătatea lor, deși cam toți beau de stingeau. Numai George Lesnea nu era trimis la Pelișor sau la Mogoșoaia sau pe malul mării. Criticii literari bolșevici nu-i dădeau nici o importanță. Un bătrânel mediocru oarecare. Un poet minor, ar fi zis Călinescu. Nici când a apărut celebra poezie nimeni nu s-a agitat. George Lesnea cântă partidul? El l-a cântat și pe Carol al II-lea, spuneau unii. Un mediocru incurabil, senilizat. Noi scriem opere de mare valoare artistică închinate partidului, noi suntem redactori șefi, redactori comuniști, poeți comuniști, membri în conducerea Uniunii Scriitorilor etc.
Și ce a rămas de la toate aceste nulități? Nimic. Nici o operă demnă artistic de măreția partidului, nici o odă închinată genialului conducător demnă să înfrunte anii și veacurile. Zero + zero = zero.
A sosit vremea ca bibliotecile să fie din nou purificate ideologic de maculatura bolșevică. O spun eu, fost bibliotecar, care am ezitat să fac așa ceva după 1990, cel puțin cu ziarele și revistele. Sigur că trebuie păstrată poezia lui George Lesnea, chiar reeditată. Partidul e-n toate…
„Da, tovarăși”, ar fi spus tovarășul Panaitiu, „așa este. Nimic nu mișcă în țara asta fără știrea și aprobarea partidului. Să fie foarte clar pentru oricine. Ce dracu, e așa de greu de înțeles? Hai la treabă, să ducem cuvântul partidului în rândul maselor. În primul rând să fim în rândul minerilor, ce naiba, stăm și ne foim pe la sediu 2-3 zile fără contact cu masele!…”. Activiștii stăteau mai mult la bufetul partidului când tovarășul secretar se ducea pe teren. Spectacolele lui de pe teren erau inimitabile. Critica, lăuda, râdea, înjura și, în final, dădea mâna cu toți tovărășește. Cei vizitați de tovarășul secretar treceau prin momente de frică cumplită. Nu știu de ce se temeau atât de un activist care juca mult teatru.