Fluxul memoriei

Cei care au rămas nu mai aveau nici o valoare economică și socială. Statul comunist le lua gratis totul. Arau cu mașinile statului, prășeau la fel și strângeau recolta cu elevi, studenți și soldați. Mai lucrau și cei câțiva țărani rămași, pentru a nu pierde lotul ajutător, dar în afară de ce puteau fura, nu prea primeau nimic.
În ultimii ani, prin apropierea Crăciunului, o familie de țărani primea câte un sac-doi de cartofi și porumb. În anii buni. Recolta mergea de pe câmp direct în bazele de recepție de la gări.
Asta după ce se declanșase noua revoluție agrară. Dar care o fi fost cea veche? Ceaușescu a dat ordin să fie bătute din tombac (aliaj de bronz) ordine de erou al noii revoluții agrare. Primul erou a fost el, bineînțeles. Fusese decorat la colectivizare (pe care a coordonat-o și pentru care ar fi trebuit împușcat de șapte ori) de tovarășul prim-secretar Gheorghiu-Dej cu ordinul Erou al muncii socialiste. Toți marii activiști au fost decorați, dar și unii țărani colectiviști, îndeosebi președinți de CAP. Propaganda de partid, inclusiv tovarășii Dumitru Popescu și Leonte Răutu nu au explicat când a fost prima revoluție agrară în comunism.
Colectivizarea? În ultimii ani, datorită și vârstei, tovarășul președinte al RSR era tot mai ramolit, ca să folosesc un cuvânt adecvat. Avea o adevărată obsesie pentru recoltele mari. Trecuse de marginile absurdului și ridicolului. În județul nostru se raportau recolte de peste 6000 kg de grâu la hectar. Poate pe câteva hectare experimentale se putea obține o asemenea recoltă, în condițiile solului și condițiilor climatice din județ. Dar culmea absurdului, la mitingul din 22 decembrie, pe care mulți foști activiști nu știu cine l-a convocat, a fost anunțul televizat al eroului României socialiste că s-au obținut în 1988 sau 1989 o cantitate de 60.000 kg de grâu la hectar. Sunt documente scrise. În acest caz clinic trebuiau să acționeze academicianul dr. Proca și cu alți psihiatri să-l declare inapt pentru funcția supremă pe marele cârmaci, atât de drag unui așa-zis poet care dădea spectacole pe stadioane și el era și casierul și poetul și cântărețul. Biletele rămâneau netăiate, deși tinerii plăteau. Până la urmă s-au prins și marii conducători de jongleriile financiare ale vestitului rapsod naționalist-bolșevic, căruia i s-a luat o vilă. Dar nu pentru mult timp. I-au redat-o tinerii revoluției, a doua revoluție comunistă din istoria României, condusă de bătrânul bolșevic Silviu Brucan.
Dacă bătaia a fost desființată în armată, în schimb pedepsele corporale au continuat în școli multe decenii. De la bătutul palmei cu nuiaua sau cu rigla, la statul în genunchi după tablă, eventual pe grăunțe de porumb, plus câte o palmă dată elevilor obraznici, le-am cunoscut și eu în copilărie, deși nu am fost obiectul unei pedepse. Părinții, când se întâlneau cu învățătorii și profesorii erau clari: „bateți-i ca pe hoții de cai dacă sunt obraznici și nu învață”. Bătaia era ruptă din rai.
Mai târziu, adolescent fiind, am fost și eu de două ori pedepsit corporal de un pedagog și un profesor, primul poate că avea oarecare dreptate. Profesorul maistru mi-a aplicat două palme prin surprindere în timp ce eu lucram la desen pe planșetă. Un moment mai crud a fost atunci când părintele unui elev a venit în clasă și i-a cerut aceluiași profesor-maistru să-i bată fiul, ceea ce s-a și întâmplat în mod barbar, aș zice. Era prin 1958. Bătaia elevilor a continuat încă mulți ani. Eu am fost pedagog și am aplicat unele măsuri mai dure unor elevi care făceau greșeli. Nu-mi pot explica cum au continuat măsurile coercitive dure în comunism, decât prin faptul că regimul însuși se baza pe violență de la început.
Se bătea în pușcăriile politice până la moarte chiar, băteau milițienii în mod aproape oficial, până și tovarășul Bobu i-a dat o palmă unui țăran, după mărturia socrului meu, care a fost martor în zona gospodăriei de partid de pe Zamca. Este adevărat că activiștii de partid foloseau critica și autocritica. Adevărul este că disciplina era pe primul plan în comunism. Am mai amintit de decretul 324 care condamna de urgență bețivii, huliganii, hoții, mai ales cei care tulburau liniștea publică. Eu prefer acel decret luptelor de astăzi dintre mari bande de infractori la care polițiștii nu acționează în forță. Huliganilor trebuie să li se aplice forța. Și în școli era o disciplină strictă în comunism. Huliganismele de pe terenul de fotbal nu existau. O singură dată a fost o încăierare în București între tinerii suporteri, dar ce-au pățit cu miliția numai ei știu. Germania are serviciu militar obligatoriu. Cei care refuză să poarte uniformă prestează timp de 2 ani un serviciu social obligatoriu, fără să fie plătiți. O parte dintre tinerii fără căpătâi din marile orașe trebuiau să fie obligați ca timp de un an să presteze o muncă obștească. Fiindcă nici la lucru nu se duc, în țară sau străinătate.
O știre de prin 1980. Pe drumul Suceava-Botoșani, după Dumbrăveni, era un mic pod peste o zonă mocirloasă. Nimeni nu cunoștea pericolul acelui loc. Un autobuz plin cu oameni a avut o explozie de pneu drept pe pod și s-a răsturnat în mocirlă. Înălțimea podului nu era mai mare de un metru. Dar autobuzul s-a scufundat pur și simplu. Nu știu câți supraviețuitori au fost, dar știu că au murit sufocați 45 de călători. Cred că a fost cel mai tragic accident de autobuz din ultima sută de ani din România și poate din Europa. Atunci totul a fost secret. Azi au uitat toți. Mai sunt acolo câteva cruci.
Ioan Pînzar