Epoca de aur a cunoscut multe paradoxuri. De fapt ea însăși era un sinistru paradox. În timp ce însuși comandantul suprem, împreună cu întregul cor de activiști și cântăreți din Cântarea României afirmau în diferite feluri că toți cei 23 de milioane de români duc o viață tot mai îmbelșugată și sunt fericiți, în Suceava, ca și în toate orașele, probabil, existau cantine ale săracilor. În primul rând se cuvine să fac o remarcă lingvistică. Ceaușescu și ceilalți nu spuneau clar că românii au o viață îmbelșugată, ci adăugau o simplă locuțiune, „tot mai”, care dădea un sens de viitor întregii fraze sau lozinci. Sărăcia și lipsa de mâncare erau în floare. După cum se știe, și Ceaușescu și soția lui au spus, cu diverse ocazii, că în România nimeni nu a murit de foame. Ceea ce era adevărat. Este încă un mare paradox al epocii de aur, explicat printr-un cuvânt simplu și foarte uzual la români: furtul. Un alt paradox: nici spitalele nu erau aglomerate cu bolnavi. Salamul de soia și supa de oase, lipsa cărnii, întărea de fapt sănătatea românilor. Cine provoca majoritatea bolilor cardiovasculare? Grăsimile și mâncarea în exces. Se putea trece, la nevoie, la consumarea câinilor și pisicilor, cum fac chinezii.
Dar m-am tot abătut de la subiect. Cum anume cantină a săracilor în miezul epocii de aur, sau cum spunea poetul, în miezul unui ev aprins? Cantina săracilor era o realitate a epocii de aur. Activiștii se făceau că nu știu de ea. Existau, tot moștenite din putredul capitalism, și azile de bătrâni și orfelinate. Nu toți cetățenii patriei noastre iubite erau fericiți, adică nu aveau mulți ce mânca. Fericit nu era nici cel mai iubit fiu al poporului. Pe lângă bătrânețe și boli, tovarășul Ceaușescu era obsedat nu atât de plata datoriei externe, cât de viitorul poporului român. Viitorul trebuia să fie comunismul, unde dispăreau statul și partidul și toate. A spus-o și Lenin, mare jongleur marxist. Dar cum să dispară partidul? Cine să conducă? Poporul se va conduce ca în comuna primitivă, spusese Lenin, în timp ce scria pe genunchi înconjurat de o delegație de mujici urât mirositori. În fond era o cameră a servitorilor țarului. Cum am mai spus, acolo locuia Lenin cu iubita lui consoartă, Nadejda Krupskaia. Când s-a însurat, tovarășii săi oarecum mirați au zis că numai Lenin se putea căsători cu Nadejda Krupskaia.
O întâmplare legată de cărți îmi amintește de cantina săracilor. Prin 1980 a plecat fără acte, în străinătate, adică a rămas în occident o doctoriță din Burdujeni. Cum nu avea familie, după un timp s-a format o comisie competentă pentru a prelua casa și ceea ce era în ea. Statul lua totul de la cei care uitau să revină. Unii au întârziat mult timp și nu li s-a luat. Asta știa securitatea de ce… După inventarierea mobilei și altor obiecte, cărțile au fost trimise de comisie, fără acte, firește, la cantina săracilor. S-or fi gândit la săracii care trebuiau să mai citească? Nu știu, ele au ajuns la subsol, pentru aprinderea focului la cantină. Cineva ne-a sesizat și multe au fost aduse la biblioteca publică.
Suceava a avut un cetățean, să spunem bolnav de nervi, sau nebun, după opinia generală, inofensiv ca toți nebunii, care mânca la cantina săracilor. Elev fiind la Suceava, cineva mi-a spus că a înnebunit în ultimul an de liceu, era un elev eminent. Unii oameni geniali înnebunesc, după cum se știe. Dar anii au tot trecut, zeci și zeci, și după 1980 cetățeanul Dragoș, care avea o căsuță cu grădină pe strada Mihai Eminescu a fost mutat într-un apartament confort III. Pe locul casei sale și-a construit o casă frumoasă un profesor.
Partidul e-n toate, primul vers al poeziei lui George Lesnea ne duce cu gândul la Miorița noastră folclorică și la eterna Cântare a României, care vine încă de la 1848, cum spunea Farfuridi, de fapt de la 1856, fiind o operă literară a lui Alecu Russo. După Carol al II-lea, Ceaușescu și politrucii lui bolșevici i-au dat o altă menire: armă de propagandă a partidului și de cultivare a cultului personalității. Prima dată am auzit de această sintagmă prin 1956 de la Hrușciov, care critica cultul personalității lui Stalin, pe care el l-a sprijinit din plin. Dar, sincer cum era, Nikita Sergheevici Hrușciov, rus născut în Kiev, a recunoscut că a plâns mult la moartea lui Stalin. Crescut la Kiev, Hrușciov purta cămăși populare ucrainene și a făcut și un cadou Ucrainei: peninsula Crimeea.
