Alt savant, considerat printre cei mai importanți în proiectul de construire a bombei atomice americane, Robert Oppenheimer, care s-a împotrivit folosirii bombei la Hiroshima și ceruse chiar președintelui să-i informeze și pe sovietici, pentru a nu declanșa ulterior o cursă a înarmării nucleare (ceea ce s-a și întâmplat și continuă și în zilele noastre), acest tânăr savant de atunci a fost acuzat chiar de trădare, dacă nu direct de spionaj în favoarea sovieticilor. La noi presa îi lua apărarea și se publicau chiar broșuri și cărți în care era prezentat acest savant progresist. El fusese și membru al partidului comunist american. Au fost apărați, bineînțeles, și soții Rosenberg, condamnați și executați pentru spionaj. Erau considerați la noi cei mai mari luptători pentru pace și înțelegere între popoare. De fapt adevăratul mare spion sovietic, KlausFuchs, care a transmis secrete atomice esențiale, nu a fost condamnat niciodată, deși s-a știut acest lucru. Era un secret pe care l-a apărat CIA, deși se știe că KGB-ul tăcea. În Germania de Vest, în anii 1950, a fost chiar desființat legal de către Curtea Constituțională de la Karlsruhe minuscului partid comunist. Occidentul se temea de comuniști, îi cerceta, îi desființa, îi demasca, dar în esență nu-i făcea să dispară în pușcării. Țările de democrație populară, în frunte cu URSS, nu aveau mari scrupule juridice. Dușmanii de clasă, adică bandiții trădători ai poporului erau deja în pușcărie. Cum apărea câte unul, mașina neagră a securității îl lua la miezul nopții direct din somn. Unii erau judecați, în sistemul justiției proletare, după 5 sau 10 ani, eventual chiar postum.
Prin 1976-1980, președintele SUA, Jimmy Carter, a introdus o nouă noțiune diplomatică în relațiile cu țările comuniste: drepturile omului. Brejnev nu s-a prea sinchisit, fiindcă era mai ales vorba despre emigrarea evreilor din Rusia, iar Ceaușescu chiar s-a împrietenit cu Carter. Drepturile omului în Republica Socialistă România erau respectate întocmai, sută la sută. Totul era scris în constituție, în operele secretarului general și în legislația țării. Cine nu respecta drepturile omului în România? Cum îndrăznea așa ceva? „Omul este cel mai prețios capital“, spunea Marx sau Lenin. Toți fiii poporului român îl iubeau total și cu înaltă conștiință patriotică pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Partidul, în frunte cu comitetul central și deasupra frunții cu secretarul general se dedicau cu trup și suflet fericirii poporului. Ei, mai ajungeau unii care scriau pe la Europa liberă la casa de nebuni sau în alte părți, dar un procent de oameni din orice țară înnebunesc la un moment dat. Academicienii bolșevici aprobau acest punct de vedere. Erau psihiatri, erau savanți în fond. Chiar și academicianul Mincu, cel cu alimentația științifică, putea fi de acord cu faptul că oamenii mai înnebunesc. Dar la aflarea teoriei președintelui american, un pios baptist, secretarul nostru general a fost chiar bucuros. Tovarășul Dumitru Popescu a pus în funcțiune propaganda, pentru a difuza ideile genialului conducător. „Da, tovarăși, spuneau activiștii cu propaganda, conduși de tovarășul Panaitiu la Suceava, genialul nostru secretar general a găsit cel mai important drept: dreptul la viață“. Această sentință, după creștini, o dă doar Creatorul. Numai că gura păcătoșilor adevăr grăia. Acest drept fundamental a fost suprimat de întemeietorii cominterniști ai comunismului, între 1945 și până în 1990. Și prin 1980 au murit opozanți ai regimului în închisori. Ceaușescu, care aplicase și el teroarea roșie timp de două decenii, știa ce știa. „Dreptul la viață e asigurat în RSR“. Dar în alte țări capitaliste era el respectat și garantat? Ca să nu vorbim de războaiele imperialiste și de cele civile din Africa. Apoi venea dreptul la muncă și urmau alte zeci de drepturi, înscrise în constituție. „Democrația socialistă, explica secretarul general și apoi întreaga armată de activiști cu propaganda, scriitori și ziariști, este cu mult, enorm de mult, superioară democrației burgheze, de care nu beneficia clasa muncitoare din capitalism“. „Așa că să ne mai lase sectantul ăla de Carter cu drepturile omului“, conchidea secretarul nostru din Suceava cu propaganda, după care conchidea: „la muncă, tovarăși, la gurile de mină, la exploatările forestiere, acolo să duceți cuvântul partidului“.
Ioan Pînzar
