Fluxul memoriei

Expresia „coadă de topor“ era creația autentică a tinerei propagande conduse de maeștrii Iosif Chișinevschi, Teohari Georgescu, Leonte Răutu etc. Ce frumos și romantic suna în epocă o altă creație a folclorului nou: „Ana, Teo și cu Dej/ Au băgat spaima-n burgheji“. Aici era ordinea firească în conducerea partidului. Românul are o altă expresie plastică: ești sau nu fi „coadă de câine“. Coadă de topor era și Tito „cu barda lui însângerată, călăul poporului iugoslav“. Constituția lui Tito de prin 1970 a dus la tragedia fostei Iugoslavii, care se tot adâncește și astăzi, cu sprijinul prompt al americanilor și vesteuropenilor. Teroarea roșie din acei ani era cântată în versuri de poeții realismului socialist, de presa vigilentă a partidului, în frunte cu organul Comitetului Central „Scânteia“, care avea și ea stagiu de ilegalistă și peste ani trebuia să primească un spor la pensie. Coadă de topor a imperialiștilor și dușman al poporului putea ajunge oricine. Chiar și copiii dacă nu erau atenți cu poza din cărți a marelui iubitor al păcii, I. V. Stalin. Cozi de topor erau cei care nu-și duceau la timp cota obligatorie. Ei bine, eu am mers, copil fiind, cu căruța vecinului nostru Ion Sava, poreclit Ghica sau Împăratul (de fapt supranume), care avea un cal amărât, în gară la Dărmănești cu porumbul și cartofii drept cotă obligatorie. Au fost cântăriți sacii și confruntați cu foaia de impunere, s-a tăiat o chitanță și eu am semnat drept țăran agricultor pentru suma de trei lei și 50 de bani, pe care i-am dat vecinului Sava drept plată pentru drum. El și-a cumpărat trei pachete de țigări Naționale, din cauza cărora avea să moară la 64 de ani. Să mă întorc însă la folclorul nou cu Ana, Teo și cu Dej. Expresia exactă era „Anca, Teo și cu Dej…“. Poporul o alinta pe tovarășa Ana Pauker Anca, Ancuța, forme de alint la oraș. La țară se spunea Anuța. Dar doamna–tovarășa Pauker nu putea fi numită Anuța. Atât trebuia să spui și să audă miliția populară: Anuța Pauker. Erai bătut în beci două zile la rând, fiindcă clădirea miliției din Costâna avea beci, era a unui fost chiabur. Cu sabotorii era o chestiune penală. Nelucratul pământului, nepredarea cotei pentru țărani, nerealizarea planului de producție pentru muncitori, ingineri, maiștri era tot un act de sabotaj. La țară milițienii nu prea scriau des procese verbale pentru sabotori. Îi anunțau ce aveau de făcut și ei, și primarii, și secretarii, și contabilii, și învățătorii, și profesorii, mai puțin doctorul nostru, Liviu Polocoșeriu, care avea treabă toată ziua. Popa, după ce citea un mic capitol din Evanghelie, totdeauna a lui Matei, după cât mi-amintesc eu, se ruga în ușa altarului pentru sănătatea conducătorilor statului democrat popular. Atât numai, pentru conducătorii statului comunist. Dar de ce nu se ruga pentru conducătorii partidului comunist? Nu avea voie. Dacă scăpa o vorbă în biserică despre partid, care era ateu, îl mânca pușcăria. Din partea preoților conducătorii comuniști puteau să moară? Doamne ferește! Cine conducea biserica? Partidul, partidul conducea totul. Partidul îl conducea și pe Dumnezeu, dacă primea ordin de la Iosif Vissarionovici Stalin. Și după ce preotul se ruga pentru fericirea scumpilor și iubiților conducători de stat îi îndemna pe babe, cei câțiva țărani și copiii prezenți să predea la timp cotele către stat. Asta era expresia legăturii de nezdruncinat dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare. Această alianță a funcționat până la colectivizare. Propaganda de partid a abandonat apoi lozinca. Nu mai era nevoie de nici o alianță. Muncitorii erau clasa politică conducătoare, prin partidul lor în frunte cu secretarul general. Țăranii s-au făcut muncitori.