În Maroc, prin anii 1960-1970 era rege Hassan al II-lea și un general a organizat o lovitură de stat tocmai când suveranul trebuia să aterizeze pe aeroportul din Rabat. Numai că acel general, cel mai de încredere al regelui, a pus antiaeriana pe avionul regelui înainte să aterizeze. Avionul a fost lovit, dar regele șmecher a transmis cu glasul prefăcut direct la sol că Hassan al II-lea e mort și că avionul trebuie să aterizeze, fiind avariat. Cei de la sol nu s-au prins. Regele a dispărut urgent, nu se știe cum, la palat și a pus el mitraliera pe generalul lui iubit și pe ceilalți complotiști, care-l prindeau viu și nevătămat dacă-l lăsau să aterizeze și apoi îl vătămau ei. La noi nimeni nu s-a gândit să pună antiaeriana pe avionul lui Ceaușescu. Asta ar fi fost cea de-a doua misiune a organelor SIE, DIE etc., dar prin 1975 cel târziu. Prima, care era furtul a 12 miliarde de dolari, pica în acest caz, fiindcă urmașul lui Ceaușescu, oricare ar fi fost el, chiar tovarășa lui de viață, nu s-ar fi gândit să restituie atât de repede banii hrăpăreților imperialiști. Dar de ce se grăbea Ceaușescu să restituie banii marilor bancheri capitaliști, inclusiv FMI și Banca Mondială? În fond era prieten cu David Rockefeller. Eu cred că de aici se trage totul. Ceaușescu a vrut să-l imite pe marele bancher american și să devină el însuși primul comunist mare bancher. Acțiunea era începută în 1989.
Am mai menționat că Ceaușescu îi amintea pe români, maghiari, germani și alte naționalități, înlăturând cu mâna dreaptă mai ales celelalte grupuri etnice, cum li se spune acum. Până prin 1965 putea să-i amintească și pe evrei, dar el nu mai avea mulți evrei în epoca de aur. Aceștia au făcut alia cu noua lor țară, Israelul. Și cu evreii români și din puține alte țări, care s-au dus masiv între 1955-1965 și până prin 1970, au câștigat israelienii mai multe războaie cu arabii vecini. Tovarășul Alfred Bernstein, vechi politruc, a plecat exact în 1989, bolnav fiind. Într-o ședință de partid, printre ultimele din comunism, i-a fost citită cererea de eliberare din calitatea de membru de partid, întrucât merge să se trateze la fiica lui în Israel. Toți am votat fără comentarii. A fi membru de partid era o calitate deosebită. De altfel expresia se folosea curent și în alte domenii. „În calitate“ de ministru, de prim-secretar, de secretar BOB, de director, dar nu și de om al muncii mărunt. Nu puteai spune „în calitate de muncitor“ sau de țăran sau de profesor. Trebuie să-i iau apărarea lui Ceaușescu, genialul nostru conducător, și să spun că avea dreptate când cerea unor cetățeni români de altă etnie care voiau să-și reunifice familia, în Israel, RFG sau SUA, restituirea sumelor pentru studii superioare. Mergeau doctori, ingineri, specialiști formați pe banii poporului, ca și acum, de altfel. Eu nu știu dacă americanii sau germanii ar lăsa să le plece specialiștii formați cu bani publici fără să plătească nimic. Libertatea de deplasare e bună pentru săraci. Trebuie să mărturisesc din nou că nu-mi place capitalismul românesc, dar e incomparabil față de fostul regim comunist. Acum putem întoarce foaia propagandei din anii 1950.
La procesul scriitorilor Teofil Dumbrăveanu și Vasile Pânzariu, primul fiind rădăuțean, a fost martor și fostul director al bibliotecii Traian Bodnar. Evident, era martor al acuzării, împreună cu încă vreo 10-15 oameni din Rădăuți. Unii erau vechi legionari, dar nimeni nu l-a atacat direct pe cel din boxa acuzaților. Răspundeau speriați la întrebări. Unul fusese, în 1939-1940, chiar șef de cuib legionar. Atmosfera sumbră din sală a destins-o puțin directorul bibliotecii orășenești din Rădăuți, Bodnar, care era deja roșu la față ca o sfeclă, atât din cauza alcoolului din ajun cât și a emoției. Prea multe nu a spus. A fost întrebat dacă a fost legionar și răspunsul său ambiguu a stârnit rumoare în sală. A zâmbit până și maiorul judecător. Se subînțelegea că nu a putut fi legionar fiindcă nu avea anii potriviți, altfel cu plăcere… A ieșit roșu la față ca la intrare și cred că a stat multe ore într-o cârciumă din Suceava. Și eu îl mai vizitam și evident, ne opream la vestitul pe atunci restaurant Nordic. Avea însă și rezerve, de vin și de coniac din Carmel – Israel.
Ioan Pînzar
