Fluxul memoriei

Un om pe care l-am văzut copil mic fiind, îmbrăcat totuși orășenește, a fost luat de mașina neagră a securității într-o seară și nu s-a mai auzit nimic de el. Nu știu dacă avea rude, casa lui era pe lângă pădure. Dar nimeni, de frică, nu a mai amintit nimic de el. Am cunoscut și o situație inversă, aș zice. Un tânăr angajat probabil la securitate, prin Banat, venea în concediu și-i cânta mătușii mele Catrina, cu câțiva ani mai mare ca mine, vechea melodie „Ecaterino, vedea-te-aș moartă…”. Și într-o zi a fost adus el mort, într-un sicriu care a fost desfăcut totuși de rude, și au văzut că fusese lovit, acolo, în Banat. Nu știu câți adepți au avut legionarii în Costâna, în afară de învățătorul meu, Constantin Sofian. Cu el am cântat, cum am mai spus, frumosul marș al lui Tudor Vladimirescu, adoptat oficial de legionari.
Toți marii activiști de partid din timpul proceselor din ianuarie-februarie 1990 îl condamnau cu vehemență pe tiranul Ceaușescu. „Odiosul și sinistra” le spuneau ziarele celor doi împușcați.
Am rămas surprins, cum am mai arătat, de atitudinea tovarășului Bobu, care l-a făcut și el tiran pe Ceaușescu. Nu trebuia. Mă rog, omul era speriat de moarte, deși ar fi trebuit să iasă în față cepexiștii și să spună cu demnitate și curaj: „împușcați-ne și pe noi ca pe tiranul pe care l-am slujit cu atâta devotament!” Dar nu a cerut nimeni să fie împușcat. Vechi pușcăriași cereau judecarea comuniștilor, ceea ce trebuia să se facă. Se stabileau vinovății clare: atâția vor primi 25 de ani de pușcărie (urmând a beneficia apoi de o amnistie după 15-16 ani, exact ca în 1964). Și masa mare a membrilor de partid trebuia pedepsită și ea într-un fel sau altul. La munca de jos! Eu ar fi trebuit să mă fac tâmplar de lux, cum am învățat la școala de meserii din Suceava. Alții, lăcătuși, sondori, mineri. Cinstit, legal, revoluționar. Cred că cel mai curajos a fost Tudor Postelnicu, șeful securității, care a afirmat că a fost un dobitoc. Dacă îl mai întrebau multe, poate ar fi spus: „împușcați-mă!” Dar un dobitoc nu recunoaște niciodată așa ceva. Tudor Postelnicu era un tip deștept dacă a recunoscut că a fost dobitoc. De ce n-au recunoscut și ceilalți membri cepex că au fost dobitoci? Doamne ferește… Au slujit cu abnegație și devotament patria, scumpa noastră patrie. Atât au iubit ei patria și poporul, eroicul popor român care a construit mii de fabrici, blocuri și uzine, care dispar pe zi ce trece. În 30 de ani blocurile, în care stăm noi, cei educați de partid, vor fi demolate. Noi vom fi mâncați de bacterii și de-abia atunci se va cam sfârși epoca de aur, ediția a doua. Ion Iliescu s-a speriat că vor fi judecați și eventual băgați în pușcăriile capitaliste toți comuniștii. Asta dacă venea la putere Corneliu Coposu. La mulți comuniști nu le-ar fi stricat câțiva ani de pușcărie. Eu mă alegeam poate doar cu câteva luni, fiindcă am fost câțiva ani membru în BOB la cultură. Cred că meritam chiar un an de pușcărie. Oricum, tot scriam prezentele amintiri din comunism. Cineva e supărat pe mine fiindcă l-am făcut bețiv pe Boris Elțîn. Reproșul era: în ce calitate am făcut acest lucru. Chiar, în ce calitate? De fost bețiv în tinerețe, aș răspunde eu apolitic. Bețivii sunt egali în fața legii, indiferent de funcție. De fapt sunt egali în fața băuturii și a morții ulterioare.
Frumoasă vechea expresie: nu ai de pierdut decât lanțurile proletarului lui Marx. Făcând revoluție, proletarul lui Marx pierdea doar lanțurile. Frumos, poetic și plastic spus. Și totuși n-am clarificat încă ce însemna atunci, în copilăria, adolescența și tinerețea mea burghezia compradoră. Sunt bătrân și nu știu sensul multor cuvinte. Dar nici nu mă uit în dicționare. Nu-s curios. Mă întreb numai de ce am mai citit miile de cărți, începând de pe la 10 ani. Nu-s mai fericiți cei care au citit doar „Sportul” în viața lor? Așa se spunea subtil în tinerețea mea. Și încă ceva: dacă vor fi împușcați deștepții, pe tine te-ar împușca degeaba. Am luat, în fine, micul dicționar enciclopedic, singurul pe care-l am, și nu am găsit cuvântul comprador. Rămâne neclar pentru mine în continuare, oricum a dispărut din limba vorbită.