Munca cu cartea era egală cu munca cu filmul și cu munca în rândul femeilor. Exact așa sunau aceste lozinci în planurile de muncă ale propagandei de partid. Numai un minister al propagandei nu a înființat Ceaușescu. Pe linie de partid propaganda era organizată de la Dumitru Popescu în jos. Până și tovarășul Conel Burtică a fost câțiva ani secretar cu propaganda la CC. Pe urmă a intrat în dizgrație și rotit la o muncă de jos, oricum de director. Un secretar, Petru Enache, după o critică dură a tovarășei Elena Ceaușescu, se spune că a murit de infarct. Măsura era bună, dar n-a reușit la prea mulți. Nu prea se murea de infarct în cadrul CC al PCR. Nimeni, cu excepția lui Chivu Stoica, nu s-a sinucis. Dar vechiul bolșevic Chivu Stoica s-a sinucis din motive personal-sentimentale. Așa se vorbea în mediile politice. A murit oarecum rapid și Virgil Trofin, un activist simpatic, tânăr încă, promovat de Ceaușescu după 1965, dar care a fost trimis la o muncă de jos, evident director.
Tot un director a semnat actul de constituire a tribunalului complet inedit care l-a condamnat la moarte pe Ceaușescu, fără drept de recurs sau de grațiere. Pentru toate crimele din anii de început ai comunismului, pentru monstruoasele fărădelegi ale torționarilor bolșevici, care mulți mai trăiesc, a plătit, din păcate, numai Ceaușescu și soția lui. Atât. Restul au rămas cu pensii de peste 40 de milioane de lei vechi și în vilele fostelor clase exploatatoare. Noi aveam nevoie de un Robespierre pentru revoluția anticomunistă. Aveam nevoie de puțină teroare iacobină și nu de teroarea minerilor.
Însă omul nou comunist era deja format. Propaganda de partid și-a făcut din plin datoria. Păcat că s-a stins prea devreme tovarășul secretar Ștefan Panaitiu în Botoșaniul tinereții mele. Munca politică de masă o duc astăzi noii activiști de partide capitaliste. Încet, încet, uităm comunismul. El pentru mine nu a însemnat atât tinerețea, căci oricum nu mă puteam aștepta la altceva mai bun, ci maturitatea cu epoca de aur a lui Ceaușescu, cu acel insuportabil cult al personalității. Poate că românii l-au urât mai mult pe genialul nostru președinte pentru cultul personalității decât pentru frig, frică, foame. Dar cum noi avem genetic tendința de a pupa undeva șefii, începând de la Burebista și până la generalissimul Stalin, am trecut ușor la Ceaușescu. Activiștii, ziariștii, secretarii, scriitorii, chiar și compozitorii și pictorii, ca să nu vorbesc de cântăreții de toate genurile și de actori au făcut cultul personalității lui Ceaușescu cu o mare voluptate. Primii erau tovarășii Emil Bobu, Manea Mănescu, Ion Dincă, Paul Niculescu, Ștefan Andrei etc., care-i pupau mâna cu evlavie tovarășei Elena Ceaușescu, botezată savant de renume mondial.
*
Nicolae Ceaușescu, în negura epocii de aur, a făcut, pe lângă metrou, palate, canale etc., cu sudoarea frunții poporului muncitor, e adevărat, și un lucru care mi-a plăcut și atunci și acum, când ar trebui aplicat de actualii guvernanți. A redus birocrația. Sigur că nu veneau sindicatele la Suceava, în frunte cu tovarășul Miron, să protesteze. La Marea Adunare Națională n-a umblat, e adevărat. Nu cred că parlamentul comunist avea mai mult de 300 de membri, dar ei erau toți în producție, nu primeau decât călătorii gratuite și alte mici favoruri. În rest, după cum se știe, erau cazați într-un internat pe șoseaua Kiseleff. Unii prim-secretari stăteau la vila de pe str. Tolstoi, pe unde s-a mutat marele revoluționar Petre Roman. Aparatul CC al PCR, deși inutil, era totuși menținut la cote minime, guvernul era, de asemenea, destul de mic, funcționarii așijderea. Chiar și activiștii erau raționalizați. Citind permanent Constituția și legile țării, marele cârmaci era pornit irevocabil să plătească înainte de termen datoria externă, ceea ce i-a enervat pe bandiții bancheri capitaliști, pentru că nu primeau dobânzile aferente. Moartea, chiar dacă nu cred în teorii ale conspirației, și de aici i se trage.
Aveam teatre, aveam opere, filarmonici, toate de stat sau naționale în titlu, ansambluri folclorice etc., care primeau, ca și acum, bani sută la sută de la stat. Nici nu se omorau mulți să dea spectacole prea multe. Și astfel, președintele, în luptă cu birocrația, a trecut la tăiat subvenții. Băieți, cântați, jucați, dar câștigați-vă banii! Cel puțin 75%. Și așa au început să lupte teatrele și celelalte instituții culturale centrale și locale pentru a supraviețui. Inventivitatea era maximă. Libera inițiativă personală a directorilor o cam depășea pe cea din capitalism. La un moment dat, Teatrul Național din București, sub direcția maestrului Beligan, care s-a vândut sută la sută bolșevicilor, fie vorba între noi, în atelierele de mobilă care funcționau chiar pe locul fostului teatru, distrus de aviația germană, pe Calea Victoriei, confecționa, între altele, și sicrie.
Ioan Pînzar
