Știa că ei de fapt se opreau pe la Humor și Câmpulung și încingeau niște beții de pomină, în locuri special amenajate, pentru a nu fi văzuți de poporul muncitor. „Dumnezeii mamii lor”, conchidea a doua oară, mai în surdină, șeful rămas singur în birou sau cu un tovarăș subaltern mai de încredere.
Singurul care a avut o vocație de activist pur, chiar dacă se mai bătea cu unii țărani, era tovarășul Emil Bobu. Îi admir și acum intransigența față de activiștii subalterni. Cine era prins la băutură o încurca rău de tot. Făcea vizite inopinate pe la cabane îndeosebi, unde știa că se ascund activiștii de partid și de stat care erau pe teren. La cabana Adâncata a văzut într-o după-amiază o mașină a inspectoratului orășenesc de învățământ. A intrat și l-a văzut în sală pe inspectorul Victor Holca, prietenul meu de pahar din tinerețe, și pe alți mici șefi. A mers Victor Holca la școala din Adâncata să semneze în condică că a făcut inspecție, altfel era destituit, precum a fost șoferul. Cercetarea a făcut-o primarul de atunci al Sucevei, tov. Nicoară. S-au dat sancțiuni cu avertisment. Șoferul a încercat să spună că era cu tovarășii inspectori pe teren, dar nu a fost iertat. Nu avea voie să oprească la cabană. Despre intransigența tovarășului Bobu am vorbit de multe ori cu respect.
Fosta regiune Suceava deținea un record pe țară, nu în exploatările forestiere făcute mai ales de Sovromuri sovietice, oricum mult mai puțin decât exploatările activiștilor capitaliști de după 1990, ci în faptul că avea un fel de Petrache Lupu de la Maglavit în manieră bolșevică ateistă, în persoana lui Eremia Pardău, singurul țăran comunist ilegalist din România, și poate chiar din tot sud-estul Europei. În anii 1950-1960, țăranul bolșevic, îmbrăcat în straie naționale autentice, era un fel de emblemă a regiunii. Se mândrea cu el și tovarășul prim-secretar Țurcanu, și tovarășul președinte al sfatului popular regional Emil Bobu, chiar și tovarășul Siminiceanu. Nu știu dacă era rudă cu familia Pardău din Vatra Dornei, care a dat țării și județului, sau invers, un activist și un activist scriitor. Pe activistul de partid și de stat Gh. Pardău l-am cunoscut direct. Pe prolificul scriitor bolșevic Platon Pardău l-am văzut doar mult mai târziu. În Suceava, la „Zori noi”, a debutat cu poezii închinate patriei și partidului. Era redactor-șef, dar mai fusese și director la Casa creației populare, o instituție care crea folclor nou, militant și revoluționar. La București, Platon Pardău a scris mult. Primul lui roman, „Ore de dimineață”, îl avea ca erou pe tovarășul Emil Bobu. Așa se spunea neoficial.
Dar bătrânul Eremia Pardău nu era chiar orășean, am mai spus. Era țăran ilegalist și un fel de stahanovist în domeniul agricol sau forestier. A ajuns și deputat în Marea Adunare Națională, denumire dată de Petru Groza simulacrului de parlament bolșevic, al cărui vicepreședinte, a nu se uita, a fost maestrul Mihail Sadoveanu. Am mai explicat cu altă ocazie, că nu i-am citit cărțile. Nu mi-au plăcut, pur și simplu. Am citit din curiozitate și chiar cu o oarecare plăcere până și romanul sovietic „Așa s-a călit oțelul”, dar și cel românesc, scris de Astalosz Istvan, „Brazdă peste haturi”. Sigur, în adolescență. Pe Sadoveanu eram însă obligat în școlile mele să-l citesc și am scăldat-o pe la examene cu ce citisem prin cronici literare și prefețe.
Eremia Pardău a fost decorat, mi se pare, cu ordinul „Erou al muncii socialiste”, făcut exact după modelul ordinului „Erou al Uniunii Sovietice”. O medalie de aur, de 8-10 g, o stea cu secera și ciocanul. Ceaușescu a făcut-o din bronz aurit. Nu dădea el aur celor care realizau producții record la hectar, la cartofi peste 40 de tone, iar la grâu peste 6000 kg. Eremia Pardău a dispărut apoi din lumea vie și din cea comunistă. Din cea comunistă precum celebrul Vasile Roaită, eroul copilăriei și adolescenței noastre. Era și o stațiune la mare cu numele lui, în fiecare oraș era o stradă cu al lui nume. Suceava a păstrat doar numele sindicalistului necomunist I. C. Frimu. Bucureștiul mai are piața Moghioroș, cominternist și str. Leontin Sălăjan, bolșevic.
Ioan Pînzar
