La Suceava, ca dealtfel în toate județele, în munca de partid au fost promovate multe femei. Asta a fost tot o găselniță a lui Ceaușescu. În femei avea mai multă încredere. Când a încercat să-și dea demisia la o ședință CEPEX primul a protestat tovarășul Ștefan Andrei, apoi toate tovarășele din CEPEX s-au agitat și l-au implorat să rămână. Dacă-l lăsau să-și dea demisia totul era rezolvat ca în Bulgaria lui Jivkov.
Tovarășului secretar Panaitiu i-a urmat tovarășa Leuștean. Propaganda oricum mergea înainte. Ceaușescu era obsedat de plata datoriei externe și de recoltele mari la hectar. Fabricile depășeau lună de lună planurile de producție. Canalul Dunăre-Marea Neagră se construia, Casa Poporului se construia, metroul se construia, până și canalul București-Dunăre se construia. Era o criză cronică a alimentelor, mai rău ca în cele două războaie mondiale, și totuși, vorba secretarului general, nimeni nu a murit de foame. Cei trecuți de 60 de ani nici nu erau duși cu salvarea la spital. Dar nici bătrânii nu mureau. Salamul de soia se pare că era bun pentru sănătate. Era de regim alimentar, fără grăsimi. Însă nici acest salam cu soia nu se găsea decât extrem de greu. Eu nu știu de ce nu a vândut Ceaușescu aurul Băncii Naționale, și așa, spun specialiștii, el stă blocat degeaba, fără să aducă dobândă. Ce mai putea vinde Ceaușescu în afară de produsele alimentare și armament? Petrol cumpăra, dar vindea benzină. Nu era o mare afacere.
Singura soluție ar fi fost să mobilizeze toți agenții români și străini din occidentul capitalist și să dea o mare spargere la câteva bănci din Europa și America. Asta trebuia să fie misiunea principală a agenților DIE sau SIE. Să fure pur și simplu, fără să fie prinși, cele 12 miliarde de dolari. Atunci ar fi servit poporul cu adevărat, nu umblând după dizidenți și sectanți, sau să fure nu știu ce sistem de ochire de la tancul german Leopard. Bandiții bancheri occidentali trebuiau pur și simplu furați. Banii lor erau de fapt tot rodul unei mari hoții cămătărești. Ceaușescu și-a adus aminte din copilărie de camătă și a început să-i condamne pe bancherii mondiali pentru dobânda sau camăta foarte mare. El preconiza să devină un fel de bancă mondială, dar să împrumute cu dobândă mică săracilor lumii. L-a finanțat gratuit pe un om foarte bogat, Yasser Arafat. A finanțat material războiul din Vietnam, evident în folosul vietnamezilor. Cu imperialiștii americani prin acei ani, 1960-1970, încă nu avea relații bune, până la vizita lui Nixon din 1969. Oricum, conform vechii concepții troțkiste, de fapt comuniștii trebuiau să militeze pentru revoluția proletară mondială. Marele nostru cârmaci a dat mulți bani – celebra valută – comuniștilor spanioli, portughezi și chilieni. După înlăturarea lui Allende mii de refugiați chilieni au fost primiți în România, ca în 1949 comuniștii greci învinși în războiul civil.
Să revin însă la Suceava noastră. Doamna Leuștean, rotită în locul lui Ștefan Panaitiu la propagandă, nu părea pătrunsă în mod deosebit de ideile marxism-leninismului și de operele tovarășului secretar general. Era în general calmă și detașată oarecum, chiar când ținea cuvântări mobilizatoare. Cei din subordinea directă îi spuneau „șefa”. Desigur că nu direct, dar poate că în unele cazuri da. Activiștii pătrunși de bolșevism până în măduva oaselor erau gravi, erau solemni, nervoși, împovărați psihic de măreața operă de construire a comunismului. Ei cred și astăzi sută la sută în bolșevism, chiar dacă sunt țărăniști, liberali sau, mă rog, social-democrați. Chiar cei care la un moment dat au fost îndepărtați de Ceaușescu și vor să pară procapitaliști în idei, în forul lor interior au rămas ultrabolșevici. Până și milionarii sau miliardarii în euro, capitaliștii noștri de frunte.
Propaganda de partid din ultimii ani ai marelui cârmaci studia zi de zi operele lui Nicolae Ceaușescu, adică în general ultimele cuvântări la plenare, consfătuiri, cuvântări ținute prin țară. Rapoartele la congrese și conferințele naționale erau studiate până la prima cuvântare a genialului conducător. Apoi uitau toți de ele, în afară de cursanții Academiei Ștefan Gheorghiu. Acolo se predau numai operele și alte documente de partid, care erau tot opere. Scoși din producție, cu salariul plătit, nu știu dacă achitau simbolic cazarea sau masa. Cred că pentru asta aveau o diurnă specială. Ei își spuneau studenți. Mâncare-mâncare, băutură-băutură, vorba lui Pristanda, să tot trăiești în București. Dar aveau și ei o misiune, ca toți oamenii muncii din capitală: să-l conducă sau să-l reprimească în țară pe ilustrul fiu al poporului român.
Ioan Pînzar
