Fluxul memoriei

Introducerea troleibuzelor în ultimii ani comuniști în Suceava a rezolvat în mod decent deplasările în zonele industriale și la cele două gări mari ale Sucevei, după ce s-a obținut destul de greu sârma de cupru. Aceste vehicole consumau enorm de multă energie electrică și nu sunt rentabile nicăieri în lume. Botoșaniul a optat tot pe atunci pentru tramvai, și acesta funcționează și acum.
Din păcate, activiștii comuniști de atunci nu le-au stabilit trasee care să nu distrugă vechiul farmec al orașului. Dar au fost totuși mai prudenți și au păstrat o parte din centrul vechi, din păcate, cum am arătat altădată, populat de atunci cu țigani. Pe atunci, nelipsitul personaj al însemnărilor mele, Ștefan Panaitiu, era primvicepreședinte al Consiliului Popular Județean. A fost o pedeapsă pentru el, care era născut pentru propagandă. Poate că dacă rămânea la Suceava, adică era lăsat de partid, l-ar fi putut convinge pe Traian Gârba să nu distrugă fosta stradă Karl Marx și porțiunea din Ștefan cel Mare.
*
Ce se mai întâmpla în anii de început ai comunismului, când încă trăia Iosif Vissarionovici Stalin? Evident, în fosta comună Costâna a copilăriei mele. Pe lângă toate necazurile, după epidemia de tifos din 1945, cred, se murea de tuberculoză. Mureau în general tineri. Nici un moșneag nu a murit de TBC. De ce oare? Trei sau patru tineri din sat, în jur de 20 de ani au murit în acei ani.
Respingând planul american de ajutor Marshall, glorioasa Uniune Sovietică și țările de „democrație populară“ au întrerupt orice contact cu Occidentul. Războiul rece, Cortina de fier. Numai că bolșevicii cominterniști care conduceau țara sunt vinovați de morțile de tuberculoză. Nu au adus în țară penicilina din Anglia și, evident, din Occident. De-abia prin 1951 a fost importată, și eu, având 11 ani, în clasa a IV-a, când am avut o infecție gravă la picior, am primit penicilină. După 1952 nu s-a mai murit nici de TBC, cu excepția unui fost polițist, care a murit totuși pe la 50 de ani.
A urmat apoi apariția celebrului DDT, „moartea păduchilor“ și a ploșnițelor, care a distrus efectiv, la sate, aceste insecte. Toate încercările tradiționale de stârpire a păduchilor, în general prin spălarea hainelor cu leșie, nu-i distrugea. Ploșnițele erau combătute cu gaz lampant, dar degeaba. Mi-amintesc de ultimul an cât am stat la Costâna, când tocmai apăruse DDT. Mie chiar îmi plăcea mirosul, deși era toxic, după cum s-a constatat ulterior. În agricultură s-a folosit pentru combaterea insectelor până prin 1975. DDT nu trebuie condamnat, deși a distrus șerpii, iepurii, vulpile, dar mai ales broaștele din apă, în timpul colhozurilor. Efectiv, acest produs chimic american ne-a scăpat de păduchi. Nu numai pe cei de la țară, ci și pe orășeni.
Țăranii, prin 1950, deși îi mâncau păduchii, așteptau totuși bomba atomică americană care să-i scape de comuniști și de ruși, adică de sovietici, fiindcă rușii au suferit cel mai mult în comunism. Sigur că țăranii așteptau ca americanii să-i bombardeze pe bolșevicii sovietici și pe cei români. Ei nu prea înțelegeau pericolele bombelor atomice. De unele știau țăranii că americanii amenințau URSS cu arma nucleară până după 1950. În 1949 URSS experimentase primele ei bombe atomice. Țăranii știau din ziare, care condamnau amenințările cu arma nucleară ale imperialiștilor anglo-americani.
Aici e paradoxul, pe care l-am mai arătat. Primii imperialiști periculoși erau englezii. Asta poate datorită lui Churchill, care ceruse în acei ani americanilor să folosească arma nucleară împotriva URSS. Acest Churchill era nu numai bețiv, dar era și un maniac al războaielor. S-a implicat direct în 1916 în bătălia de la Gallipoli, în Turcia, și a fost învins în mod rușinos. În 1940 a încercat să cucerească Norvegia și a fost învins de Hitler. Fără americani și fără Armata Roșie, Marea Britanie ar fi fost învinsă de germani. A mai pierdut și imperiul. Așa că nu înțeleg ce fel de erou național e. Sigur că fiecare popor are dreptul să-și aleagă eroii.