Fluxul memoriei

Miliția populară comunistă a luat ființă oficial în 1948. Provenea, după spusele propagandei bolșevice, sută la sută din popor. În parte este adevărat. Tineri muncitori și țărani au fost făcuți milițieni. Șefii erau însă cominterniști veniți cu T34. Faptul că aveau o clasă mai mult sau mai puțin ca trenul s-a repercutat decenii de-a rândul asupra acestei instituții. Nu vorbeau toți corect gramatical, ce se mai întâmplă și azi, și chiar la politicieni și alți intelectuali. Marea greșeală a învățământului din 1948 până astăzi este că nu se predă concentric, din clasele I-IV, apoi V-VIII, apoi IX-XII sau XIII, gramatica limbii române. La orice școală de meserii, postliceală sau facultate tehnică trebuie să se predea ore de gramatică. Literatura română predată în școală a fost și este un dezastru. Orele trebuie reduse în favoarea gramaticii și elevii ghidați să învețe să citească. Să citească poezii, romane, tratate de critică literară și atât. Elevii nu trebuie să povestească ce au înțeles din poezia lui Eminescu. Lectura trebuie să urmărească dezvoltarea vocabularului.
Miliția populară a luptat cu vechile clase exploatatoare, cu chiaburii, cu hoții, cu bandiții de toate felurile. Ea a fost totuși organizată, împreună cu sistemul judiciar, pentru infracțiuni precum crima, hoția, huliganismul. O secție era economică. Dar să vedem ce făceau milițienii în copilăria mea. Orice comună avea un șef de post de miliție, cu grad de plutonier, în general. Mai aveau încă un angajat în localități mai mari. Pe atunci era o expresie, ajunsă populară: „Fă-mă, Doamne, ce n-am fost/ Pădurar sau șef de post“. Milițianul din Costâna, pe care mi-l amintesc, se numea Cercel și era foarte elegant și prezentabil. Vorbea cu accent muntenesc, ca un intelectual. Avea o soție simpatică, care nu lucra, și o fată care a fost colegă cu mine. Șeful de post avea și un ajutor, probabil sergent. Amândoi purtau revolvere în tocuri la centură. Știu doar că șeful de post era puțin afemeiat, sau chiar puțin mai mult. Avea probleme în general când se întâmplau bătăi între tineri sau maturi la joc, la nunți, dar mai ales la hora sau la strânsura de la hram, când apăreau întotdeauna conflicte, pe care șeful de post încerca să le curmeze. În sat a avut loc în acei ani și o crimă, dar au venit procurori și alți milițieni de la Suceava. Mama era foarte impresionată de procurori. Pentru ea procurorul era cel mai mare domn.
Cu două excepții, când au fost prădate două case noaptea, furturi rămase nerezolvate până în ziua de azi, în sat nu se fura nimic. A mai fost un hoț de găini, ce a fost plimbat prin sat cu găinile legate de gât, asta prin 1946, după legile vechi. Pentru mine au rămas de domeniul întâmplărilor miraculoase cele două furturi în case în care dormeau oameni și care aveau și câini în ogradă. Au venit milițieni din Suceava cu câini dresați, dar degeaba. Până și biserica a fost furată. Nu prea a fost clar acel furt. Dar, în general, satul era lipsit de hoți mărunți, permanenți. Jumătate din case nu erau închise când oamenii mergeau la câmp la lucru. Se punea o mătură în ușă. Portițele de la curte erau deschise la toți, obligatoriu la cei care aveau fântâni. Oamenii își lăsau de multe ori uneltele pe câmp. Puteai să lași pe câmp și o vacă seara. Oricum, oamenii nu închideau ușile la grajduri vara, la cotețele de găini se punea ceva la intrare să nu intre un dihor sau o vulpe. Efectiv prin 1950 satul era idilic încă, chiar dacă presiunea cotelor obligatorii era imensă. Se trăia ca în vremea lui Creangă. Portul era național și toți umblau desculț din martie până în noiembrie.
Miliția populară la sate avea însă și misiuni pe care i le dădea securitatea. Dacă cineva înjura URSS-ul și milițianul era informat era chemată mașina neagră. Dar ea a venit doar o dată, cum am mai spus, la un om care scrisese ceva în Occident. Mama îl cunoștea foarte bine.
Nu l-au crezut milițienii, în starea în care se afla. Miliția populară ajuta la predarea cotelor, în sensul că avea de făcut acte, chiar penale, pentru cei care nu le predau. Nu știu dacă milițienii la țară au fost implicați în „lămurirea“ țăranilor să se înscrie în colectivă. Parșivi, înșiși activiștii nu se băgau în față în cazuri mai speciale, ci trimiteau organele locale, care la rândul lor îi trimiteau pe bieții dascăli, învățători și profesori. De atunci, am mai spus, ani lungi țăranii nu i-au mai respectat pe aceștia. Nu că îi jigneau, dar îi tratau cu indiferență, fiind, pentru ei, egali cu tractoriștii și cu alți muncitori sau funcționari.