La o ședință de prin 1959 a vorbit un muncitor, care se numea, interesant, tot Pânzaru, dar era de prin jurul Botoșaniului. Era secretarul de partid pe secție. Acel prim activist, pur și simplu analfabet, mi-a rămas întipărit în memorie și a devenit oarecum prototipul activiștilor din acei ani. Cuvintele pe care le rostea cu dificultate, lozinci în fond, erau străine de orice normă gramaticală. În relațiile normale vorbea, evident, corect, cum vorbeau toți țăranii, analfabeți sau nu. Repet, țăranul român analfabet, și am cunoscut mulți, am și doi unchi care mai trăiesc, vorbeau și vorbesc o limbă fluentă, colorată și fără greșeli gramaticale. I-am urmărit special, cu ani în urmă. Dar țăranul sau muncitorul analfabet, alfabetizat sau cu patru clase primare (una mai mult ca trenul – glumeau unii), transformat în activist devenea un dezastru. Sigur că nu toți. Tovarășul Panaitiu a fost în tinerețe brutar, a făcut școli de partid și era un orator care i-ar bate acum pe toți parlamentarii noștri, care prea mulți sunt semidocți, chiar dacă au unele titluri universitare.
Am revăzut „Capitalul“ lui Marx într-o ediție de lux, aș zice, în mai multe librării. Multe exemplare s-au și vândut. Marx a analizat de fapt capitalismul și nu comunismul. Marx a fost un economist savant și a avut dreptate: capitalismul are crize ciclice – de subproducție și de supraproducție. Sigur că aici intrau și crizele financiare. O criză economică capitalistă avea trei faze: prima am uitat-o, rețin însă celelalte două – depresiunea și apoi avântul. Dacă le mai rețin înseamnă că am avut un profesor bun în liceu: tovarășul Marcus, la „Laurian“, în Botoșani. În Suceava ne-a predat economia politică regretatul profesor Viziteu.
Mai fac o nelipsită paranteză, îmi permite „fluxul memoriei“. Am mai spus, în treacăt, undeva, că pe tovarășul Nicolae Ceaușescu nu trebuia să-l preocupe deloc viitorul poporului român. Trebuia, de prin 1970, să-și spună lui, doamnei Ceaușescu, copiilor și membrilor CEPEX: „Mă doare-n cot de viitorul iubitului nostru popor. Să facă tovarășii care vor veni după mine și după voi canalul Dunăre-Marea Neagră, metrou, casa poporului, fabrici și uzine și alte transfăgărășane. Să dăm poporului muncitor, clasei noastre muncitoare victorioase mai multă mâncare și băutură, să mai facem câteva fabrici, e adevărat, să ne mai împrumutăm de la capitaliști și să aducem coloniale (adică cafea, cuișoare, portocale, dar și Kent și băuturi burgheze), iar de plătit să le plătească urmașii noștri. Ce-o să ne facă bancherii capitaliști? Să ne ia boii de la bicicletă, vorba tovarășului Bobu? Armata Roșie are grijă de noi“. Dacă mult stimatul și iubitul nostru secretar general, cel mai iubit fiu al poporului român făcea așa ceva, rămânea chiar cel mai iubit fiu. Dar diavolul, de undeva îi tot șoptea la ureche să transforme România socialistă în cea mai frumoasă și bogată țară din lume. Aveam un conducător genial. Un geniu precum Eminescu, sau, pe plan politic și militar, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Cam atâtea genii am avut. Și Brâncuși, să mai adăugăm. În rest, poporul nostru iubit l-a dat lumii doar pe Dracula, care nu e viteazul Vlad Țepeș. Bravul nostru popor a fost catalogat de Emil Cioran și de alții drept tâmpit. E o exagerare. Mie, prietenul meu Leiba Șloim îmi spunea chiar așa la Botoșani: „mă, voi chiar sunteți tâmpiți!“. Și avea perfectă dreptate, atunci și acum. Ceaușescu a fost chintesența paradoxală a geniului tâmpit. Drept recompensă pentru grija lui deosebită pentru viitorul luminos al acestei țări triste dar pline de umor a fost ciuruit cu mai multe AK47.
Ce mai fac oare membrii fostului comitet central al partidului comunist? S-au preocupat și ei cu atâta abnegație și genialitate ca secretarul general de viitorul poporului român. Mă gândesc doar la cât sport au făcut în plenare, congrese și alte ședințe, ar trebui să trăiască toți peste 90 de ani. Bătăturile din palme au dispărut, corzile vocale s-au reglat din nou în ultimii 20 de ani.
Trebuie să recunoaștem că Ceaușescu nu-i prea răsfăța la București pe membrii CC al partidului comunist din țară. Erau cazați o parte la un fel de hotel-internat de pe șoseaua Kiseleff, iar alții pe strada Tolstoi, de unde se vedea chiar vila genialului conducător. Am dormit și eu o seară sau două în dormitorul activiștilor mai mici. M-a luat un activist mai mare. Primii-secretari aveau garsoniere personale, poate chiar apartamente. Acolo, prin 1988, când acasă era greu să găsești chiar salamul cu soia, de altfel foarte sănătos, acolo se mâncau fripturi și alte bunătăți, erau portocale și banane, cafea și chiar țigări străine. Dar produse alimentare aveau și la județe membrii CC sau activiștii mai mari sau mai mici. Membrii CC erau în general șefi în economie, artă, cultură. Evident, nu era nici un muncitor cu școală profesională membru al CC, ca pe timpul lui Gheorghiu-Dej.
Ioan Pînzar
