Fluxul memoriei

Comunismul crease deja aristocrația muncitorească. Membrii CC al PCR nu erau des schimbați, decât în cazuri deosebite. Scriitorul Eugen Barbu a fost scos din CC după ce a fost demascat de N. Manolescu în „România literară” că a copiat din multe romane în lucrarea lui „Incognito”. S-a supărat și a depus carnetul de partid, ceea ce nu se prea întâmpla atunci. Sigur că el nu a pățit nimic. A fost un scriitor autentic în romanul „Groapa” și alte nuvele. Dar el a rămas bolșevic și după 1990, mai ales pentru că se lupta cu vechii lui inamici literari și cu „Europa liberă”, îndeosebi cu Monica Lovinescu și soțul ei, Virgil Ierunca. În revista „Săptămâna”, de altfel citită de mulți, erau publicate atacuri diverse împotriva „Europei libere”. Nici o altă publicație, înclusiv „Scânteia” „bătrână” nu polemizau cu oficinele imperialiste. E adevărat, banii slujitorilor posturilor de radio pentru țările comuniste veneau din bugetul CIA. Dar nu asta conta. Totdeauna am fost de acord cu criticarea comunismului din România socialistă. De la 20 de ani, cred. Nu știu de ce. Nu dădeam vina pe comunism pentru faptul că răbdam de foame, dormeam în frig etc. Nu, aceste condiții le aveam programate genetic, în copilărie fusese oarecum la fel. Așa cum am devenit, tot pe atunci, sau mai târziu, după citirea cărților lui Spinoza îndeosebi, indiferent la religii, nu ateu, ci agnostic.
Mi-am amintit ceva recent. Felul cum a pedepsit-o securitatea veche și nouă pe Mona Muscă, un ministru de top, activistă anticomunistă după 1990. Pușlamalele securiste știau că ei au promovat-o. Știau de dosarul ei cu celebrul angajament. Și la Suceava au învățat studenți străini limba română și unul dintre profesori a făcut ceea ce a făcut Mona Muscă. Adică trebuia să-i supravegheze pe studenții străini, mai ales ca ei să nu-i influențeze pe cei români. Nu era, în fond, nimic grav. Era o mică jucărie, față de informatorii care au trimis oameni la pușcărie sau chiar la moarte. Mulți au fost promovați de securitate în parlamentele capitaliste de după 1990. Numai că naiva profesoară Mona Muscă a dorit să promoveze legea lustrației (unde o fi?), care prevedea înlăturarea foștilor securiști, activiști și informatori din viața politică. Asta era prea de tot! A apărut dosarul ei și, paradoxal, cel care a luat o plasă la fel de mare de la securitate a fost Gabriel Liiceanu, care a înfierat-o cu mânie proletară pe biata doamnă Mona Muscă. Dacă intelectualii de vază, care acum sunt plătiți de Dinu Patriciu, erau mai șmecheri ca securiștii o apărau pe Mona Muscă. Trebuiau să strige în cor, chiar dacă nu era adevărat: „Și noi am fost informatori, pramatiilor!… Nu ne păcăliți!…”. Cineva îmi spunea să fiu atent să nu mă calce un tren. În tinerețe m-a impresionat gestul tragic al Annei Karenina. Eu nu merg cu trenul de peste 20 de ani. Deci cam asta a pățit doamna Mona Muscă. „Secoritatea” celui mai iubit fiu al poporului român și-a dovedit calitățile după 1990. Dacă se aplica ideea unor revoluționari din 1989-1990, s-ar fi folosit AK47 pentru rezolvarea problemei cu toți reprezentanții de frunte ai regimului comunist. Făceau ceva în stilul generalului Suharto, în 1965, mi se pare, în Indonezia.
Încetarea cursei înarmărilor era sloganul propagandei comuniste prin 1970-1980. Occidentalii aniversează acum 70 de ani de la începerea celui de-al doilea război mondial, încercând să dea vina pe Stalin, nu pe Hitler. Stalin s-a oferit să acorde asistență militară Cehoslovaciei și Poloniei, dar a fost refuzat. Occidentalii ar fi vrut ca Hitler să atace URSS, dar nu putea decât trecând prin Polonia. Francezii au fost de nimic, cu generalii lor, ca în 1870. Acum ar trebui să tacă. Aveau o armată mai mare ca a Germaniei și mai mult armament. Polonia a fost reunită ca stat independent prin decret al lui Lenin, în 1918. Stalin i-a făcut frontierele actuale cu fosta Prusie Orientală și Silezia. Fără Armata Roșie, Polonia ar fi dispărut iarăși din istorie, cu sau fără pactul Ribbentrop-Molotov. Mă fac avocatul diavolului, în favoarea adevărului istoric.
Tot de dragul acestui adevăr trebuie să recunoaștem că România și-a trimis trupele în 1918 în Basarabia, care inițial se proclamase o republică sovietică, cu influență comunistă. Dar partidul bolșevic de acolo era minor. Dacă România organiza un referendum, cum a cerut Lenin, și populația vota unirea cu România, aceasta era recunoscută și de sovietici, dar și de americani și japonezi. Regele Ferdinand se temea să nu-și piardă tronul și a refuzat, împreună cu politicienii – Ionel Brătianu și alții – acest procedeu. Regele, evident, își putea pierde tronul. Eu, de altfel, încă din copilărie, iubesc regii doar când sunt cu capul pe butuc, ca în Anglia, sau sub ghilotină, ca în Franța.