Cântarea României are o longevitate fantastică, ea continuă cu și mai mare amploare și în capitalism. Aceeași vulgaritate generală, întreținută de instituții moștenite din comunism, care cheltuiesc inutil banii publici. Primarii fac așa-zise acțiuni culturale gen epoca de aur. Nulități artistice cântă un așa-zis folclor – care e mort din 1962 –, în stilul manelelor. Fel de fel de grupuri de cântăreți fără talent invadează estrade și săli de spectacole. Televiziunile comerciale, cu penibile „vedete” semianalfabete și fără pic de talent se prezintă în emisiuni pe care le făceau mai bine căminele culturale în comunism.
După cum am mai spus, toate vor dispărea odată cu anii, când ultimii șoimi ai patriei se vor retrage la pensie, dar și din parlament. Dar, chiar și atunci, poezia lui George Lesnea dedicată partidului comunist rămâne. Ea valorează cât toate operele tovarășului Nicolae Ceaușescu, constituția și toate legile. Partidul e-n toate și astăzi, el se numește acum PSD, PNL, PDL, PRM, PC, până și PNȚCD. Vizionarismul poeziei e ilustrat și de noua Cântare a României și de propaganda politică care respectă cu tristețe în primul rând eticheta bolșevică. Membri de partid sunt duși cu mașini și trenuri la congrese care seamănă leit cu cel al PCR. Partidul e-n toate…
*
Alte aspecte ale propagandei comuniste: reciclarea profesională a salariaților, adică a tuturor oamenilor muncii de la orașe și sate. O operațiune inutilă și confuză, prin însuși termenul care o definea. Reciclare înseamnă transformare, or nimeni care se recicla nu se transforma, șefii rămâneau șefi, iar subalternii ceea ce erau. Mai târziu s-a folosit un termen mai adecvat: perfecționare profesională.
În esență, deplasările, la București, în general, ale oamenilor muncii din cultură și presă, să spunem, nu însemnau decât reluarea unor vechi baliverne cu documentele de partid și operele tovarășului Nicolae Ceaușescu. Bibliotecarii învățau, de bine, de rău, și lucruri profesionale, la fel și muzeografii și alți lucrători din cultură și artă. Dar reciclare trebuiau să facă și țăranii colectiviști.
Cabinetul județean de partid făcea lecțiile, le multiplica cu tehnica de atunci și le trimitea la sate. Sigur că pe țărani îi durea în cot de învățământul agro-zootehnic. Ca de altfel și pe președinții de CAP și pe alți tovarăși cu munci de răspundere.
Mergeau la deschidere, ca și la învățământul politic, câțiva tovarăși activiști, în frunte cu șeful secției de propagandă și directorul cabinetului de partid, mulți ani tovarășul Arsenie Velicu, un activist oarecum ieșit din tipic, adică foarte calm, blajin, atent cu cei din jur. De aceea a și avut necazuri până la urmă.
Majoritatea activiștilor își exprimau autoritatea (partidul conduce) prin duritate, încrâncenare, răutate și, în cazul unora, un fel de paranoia. Unii s-au dus direct în iad, alții mai viețuiesc în capitalism. De altfel, destul de bine.
Spre surprinderea mea de atunci și de acum, fostul meu președinte la cultură, Octav Monoranu, m-a dus la tovarășul Velicu, atunci șef al secției de propagandă pentru nu mult timp, să explic ce am făcut la Calafindești trei zile, unde am și dormit la primăria din acea vilă de piatră, retrocedată în prezent.
Acolo am aflat atunci că la colectivizare pe drumul principal de lângă primărie miliția și securitatea s-au confruntat cu un grup de țărani răsculați. Sigur că s-a lăsat cu multă bătaie aplicată evident țăranilor, unii dintre ei fiind chiar sancționați penal.
Arsenie Velicu s-a purtat, ca de obicei, cu mult calm, ascultându-mi explicațiile.
În acele timpuri, în anii 1970, aproape toți șefii erau duri și foloseau un limbaj colorat, uneori „ca de la ușa cortului“, sau ca la țară, ca să nu discriminăm pe nimeni. Înjurăturile erau la modă. Evident, cele religioase. Cruci, dumnezei etc.
