Fluxul memoriei (XVIII)

A venit însă prin 1987 cel mai rău, adică cel mai dur prim-secretar de partid, tovarășul Stoica. Mai dur decât Bobu. A dărâmat bucata mică rămasă din vechea Suceavă, de la prefectură la vila sindicatelor și vizavi, și centrul vechi comercial evreiesc din Burdujeni. Era o perioadă grea și pentru activiști. Tovarășul Nicolae Moraru făcea acum ședințe pe la ora 5 dimineața. Acum sau înainte? În ultimii ani ajunsese director la IGO. Rotirea cadrelor. Colegul meu de la ziar Eduard Gafițanu, fost șef de fermă la Liteni, i-a spus într-o ședință lui sau tovarășului Siminiceanu că vacile nu se satură dacă văd volga neagră la poartă. A fost schimbat și primit de tovarășul Panaitiu la ziar. Apoi a ajuns iar director la ILF apoi, prematur, s-a dus de tot de pe această lume. Adevărul este că tinerii activiști uteciști de atunci au fost, în marea lor majoritate, la înălțimea exigențelor partidului, dar asta acum, în capitalism. Să ne uităm îm primul rând la fostul tovarăș Copos, utecist de frunte, azi la fel, cu onor în lista celor 300 de mari neocapitaliști ai României. Este o realizare a muncii politice dusă de partidul părinte. Copiii, de altfel, spuneau versuri ca acestea: „Partid iubit, părinte drag, îți mulțumim etc.“ Părintele era marele cârmaci, cel mai mare cârmaci de pa Zamolxe la infinit.
Prin 1970 lucram la comitetul de cultură și casa de cultură a muncipiului, cea veche, într-un imobil solid și frumos unde aste acum blocul cu magazinul „La Strada“. Tovarășul director al Casei de cultură, Obadă Dumitru, a tras într-o zi o mare spaimă. La o oră când instituția era închisă pentru public, pe la amiază, au apărut câțiva tineri în prima sală, iar unul a deschis ușa spre noi să întrebe ceva. Nervos, directorul Obadă l-a luat de umeri și l-a împins înapoi spunându-i că e închis totul. Tinerii s-au dus. Dar cineva l-a recunoscut pe cel împins de director drept fiul tovarășului Panaitiu. Directorul Obadă s-a îngălbenit și efectiv s-a speriat. Voia să meargă și să se scuze. L-am calmat noi să aștepte și să vadă ce va fi. Nu era un om care să-și aline necazul cu alcool ca alții. Au trecut multe zile și nimeni n-a spus nimic. Tânărul nu s-a plâns tatălui. Nici nu era un motiv. Dar chiar dacă o făcea, secretarul cu propaganda avea un simț al realității foarte dezvoltat în astfel de cazuri. Sigur că oamenii bârfeau că mașinile partidului mai duc unele neveste de activiști la piață. Dar asta era o nimica toată.
Pe vremea lui Gheorghiu-Dej era o pedeapsă gravă, după critică și autocritică, trimiterea la munca de jos, adică înapoi în producție. Asta era o tragedie pentru activistul care deja se boierise. Între timp, activiștii de partid și uteciștii au făcut școala de partid din București. Unii, prin anii 1960, au făcut-o direct, fără a trece prin școlile medii de atunci. Sunt și unii cu doctorat obținut în comunism fără a avea studii liceale. Dar după 1975 au fost promovați în munca de activist de partid sau UTC cadre didactice, ingineri, juriști. Pentru toți acum pedeapsa cu „munca de jos“ era greu de suportat. Interesantă este și această concepție a unei pături superpuse, cum spunea Eminescu, după care munca din fabrici și uzine era „de jos“ pentru un activist pedepsit. Uteceul conduce efectiv societatea capitalistă în curs de dezvoltare. Partidul comunist a făcut o investiție strategică bună. E adevărat că ei n-au prea sărit să-l apere pe iubitul conducător. Ba, unii uteciști s-au purtat brutal la TV cu Nicu Ceaușescu, cel care le-a creat condiții de muncă și de viață excelente. Dar asta este eterna recunoștință umană, definită de români atât de plastic și freudian prin expresia „facerea de bine…“.