Fluxul memoriei (XV)

Am citit recent o carte intitulată „Memorialul durerii“, despre atrocitățile și crimele comuniste din anii 1945-1948-1964. E înfiorător. Eu atunci cântam la școală cântece sovietice, apoi am avut necazurile mele, materiale și sociale, și efectiv nu știam de acele tragice evenimente. Știu doar că la Costâna, prin 1950-1951 au fost scoși din case mai mulți chiaburi. Era ordin de la Ana Pauker, spunea mama. Au stat câteva luni pe la rude și au revenit apoi în casele lor. Sincer să fiu, satul era bine organizat atunci, cu medic permanent, cu școală și internat ciclul II, cu nefastele cote obligatorii, e adevărat, dar viața mergea oarecum normal înainte. Tragedia a venit la colectivizare. Oricum l-ai analiza, comunismul real, nu cel teoretizat de cei patru mari dascăli ai clasei muncitoare, cum ne erau prezentați nouă, copiilor în clasa a doua la școala din Costâna de învățătorul Constantin Sofian, arătându-ne portretele lor pe peretele de la ferestre, comunismul real deci a fost nu numai absurd, dar și ilogic. Nu poți construi totul pe minciuni. Și proverbul celebru cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă trebuiau să-l știe toți activiștii din ilegalitate și legalitate. Ceaușescu le spunea scriitorilor să bea apă direct de la izvor din ulcior, referindu-se la sursele creației lor literare. Dar dacă cineva scria o carte adevărată nu-i era publicată și ajungea la pușcărie sau la casa de nebuni, vorba lui Eminescu. Eu nu-mi prea explic cine a venit cu ideea casei de nebuni în timpul lui Ceaușescu. Era o soluție de a nu umple iar pușcăriile, se auzea în Occident, și de aceea însuși Ceaușescu a venit cu această idee sinistră de a-i trimite la balamuc pe cei care erau nemulțumiți într-un fel sau altul de regim, dar pe baza unor probe scrise totuși. Bârfele și înjurăturile de prin crâșme și alte locuri la adresa partidului nu prea erau luate în considerare, chiar dacă unii informatori le povesteau. Erau informați, evident, în aceste situații, și activiștii de partid care nu puteau raporta că în județe sunt oameni ce nu-l iubesc pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, Doamne ferește! Nu l-am auzit, dar parcă îmi închipui cum ar fi reacționat tovarășul secretar Panaitiu: „Hai, lasă, mă, ne luam după bețivi? Dă-i dracului de pușlamale, lasă că-i pun eu la treabă, mama lor de derbedei!“, asta în cazul că erau oameni de-ai lui din cultură și artă. Am mai amintit o cuvântare de-a lui, lungă și teatrală, în care la un moment dat a spus: „Hai, bre, să ne punem la treabă serios, să nu-l lăsăm pe bietul secretar general să le facă pe toate!“ Putea continua în gând: „să nu-l lăsăm pe tâmpitul ăla de secretar general să le facă pe toate“. Evident că nu i-am citit gândurile, dar cuvântul „bietul“ (secretar general) m-a trezit brusc din acea închidere interioară a unor simțuri și am reținut-o permanent.
Cred că dacă cineva avea curajul să-i spună lui Ceaușescu că greșește grav, el ar fi reacționat nu ca o persoană simplă, ci în calitatea lui de secretar general, această funcție însemnând de fapt întregul partid. Ceaușescu nu putea concepe că partidul greșește și că deci nu poate greși nici conducătorul lui. Această idee a dus-o cu el în mormânt, ca și cea cu victoria deplină și definitivă a socialismului. De la el a pornit practica internării unor opozanți în spitalele de nebuni. A spus-o cândva clar că cel care-și închipuie că socialismul mai poate fi întors din drum este nebun. Aici nu trebuie să mai dăm vina pe subalterni, numai că secretarul general credea că nu există nici un asemenea om. Și totuși Ceaușescu a discutat cu mari personalități ale istoriei secolului al XX-lea. Să-i luăm doar pe De Gaulle și Nixon. Ceaușescu a discutat permanent și cu Brejnev. Când vor fi făcute publice acele stenograme? Sunt curios să aflu ce discuta Ceaușescu cu șefii de stat sau de guvern din aproape toată lumea. A fost primit peste 15 ani regește, în sensul superlativului absolut, de regi, împărați, președinți, premieri. Nici un om politic român în întreaga istorie nu a avut un așa mare succes politic și diplomatic. Și-a înțeles el oare rolul pe care-l juca în politica mondială? Acel om simplu, semianalfabet, cu o încăpățânare specifică mărginirii a fost un recordman în politica externă a României comuniste. Nu știu dacă și-a dat seama de asta. Pentru mine rămâne o enigmă postura lui Ceaușescu în politica internațională între 1968-1980, 1985 maxim. În ultimii ani a fost ignorat aproape de toți, după apariția lui Gorbaciov.