Fluxul memoriei (XIV)

Munca politică de masă viza, evident, formarea omului nou, constructor conștient și devotat al societății socialiste multilateral dezvoltate. Tone și tone de planuri de muncă făceau partidul, uteceul, sindicatele, pionierii, instituțiile culturale și artistice, birourile organizațiilor de bază din întreprinderi și instituții. Toate repetau aceleași lozinci care formau, împreună cu exprimarea orală, ceea ce numim „limbajul de lemn“.
Operele tovarășului Nicolae Ceaușescu nu erau citite și studiate decât de puțini oameni, pe lângă activiști; din curiozitate mulți intelectuali încercau să găsească în fiecare cuvântare ceva eventual nou, inedit. Dar degeaba! Lozincile și limbajul inexpresiv erau aceleași. Sigur că erau și multe date și cifre fanteziste în cuvântările și rapoartele lui. Dar despre balivernele muncii politice am mai vorbit. Activiștilor le plăcea parcă mai mult partea artistică a Cântării României. Adică așa-zisele montaje literar-muzicale și mai ales brigăzile artistice.
Aceste brigăzi trebuiau să aibă versuri sau cuvinte cu un mesaj satiric, cu fragmente de muzică. Erau criticate mici aspecte negative din viața unor colective din fabrici sau de la sate. Evident, nu se puteau critica „artistic“ secretarii de partid și nici președinții de C.A.P.. La țară se criticau doar unii brigadieri și, evident, țăranii „codași“. Toate aceste tâmpenii trebuiau să fie făcute de bietele cadre didactice tinere. Ei dansau popular, ei recitau, mai foloseau și unii elevi sau chiar muncitori – țărani navetiști.
Ce scriitori cu talent au slăvit partidul?
Dar ce scriitori cu talent au slăvit partidul? Nichita Stănescu, poetul cel mai talentat al perioadei comuniste avea câteva poezii în care „cânta“ patria. Greul Cântării României în stil artistic militant îl ducea Casa creației populare. Creația populară autentică era opera, de-a lungul secolelor, a țăranilor analfabeți, talentați și sensibili.
Folclorul nou ne era amintit uneori de către Aurelian Ciornei, cu dispoziția sa permanent optimistă, și el suna cam așa: „Uite brâul, brâul, brâul/ ceapeul ne ia grâul/ colectiva paiele/ și-am rămas cu ….“. Cam așa arăta folclorul nou și nu lozincile și versificațiile stereotipe și plicticoase pe care le creau unii activiști culturali, specializați în versuri, scenarii etc.
Și eu am scris baliverne, și eu am făcut uneori, la cererea tovarășului președinte Toma unele telegrame de felicitare. De ce apela la mine? Eram tentat să-l refuz, dar ezitam, așa că luam câte un ziar central și copiam câteva fraze de acolo. Dar de făcut am făcut și, evident, nu mă laud cu asta. Pe președintele Toma l-am refuzat când cu plecarea la cabinetul de partid și nu s-a supărat pe mine. Se puteau refuza multe, dar erau relații profesionale între oamenii de la cultură și chiar relații de prietenie și încredere reciprocă.
De prin 1968 am considerat comunismul un sistem absurd, asta după ce citisem cărțile lui Kafka. Așa de asemănătoare erau relațiile sociale din comunism cu cele din romanele lui Kafka, încât pe el îl consider geniul vizionar al adevăratului comunism și nu pe Orwell, cel cu romanul 1984.