Datorită inimosului jurnalist Constantin Agafiței, două dintre televiziunile sucevene, pe deplin profesioniste, au prezentat, săptămâna trecută, un eveniment cu valoare de știre: Flutur și câțiva lideri județeni PD-L au participat la lansarea unei cărți a autorului pe care domniile lor îl porecliseră, în vrăjmășia anilor trecuți, Mercenarul Negru. Cartea în sine nu prea înseamnă mare lucru în știristica de fiecare zi, dar două ore de conviețuire armonioasă a pedeliștilor bucovineni cu fostul lor adversar, odiosul Mercenar Negru, chiar că atrage somnoroasa atenție publică, mai ales că însuși Gheorghe Flutur mărturisise, cu acea ocazie, că încă ar mai avea zgârieturile provocate de penița subsemnatului (eu știu că folosisem barda, nu penița, iar rănile, deși cicatrizate, sunt mai adânci. Mărturie: Am existat, am săvârșit păcate / și-am aruncat mereu cu barda-n cer, / dar nu regret, mi le asum pe toate…) și că toți cei care vor afla că a participat la lansarea cărții mele se vor întreba de ce a făcut-o.
Până în ziua lansării cărții „Povestea așezărilor bucovinene”, Gheorghe Flutur și administrația pe care o conduce nu aveau nici un merit în editarea lucrării care va obliga, alături de alte cărți, curiozitățile viitorimii să-mi calce pragul casei, iar faptul că i-am trimis o invitație, așa cum le-am trimis tuturor politicienilor suceveni, dar și ștabilor din administrații (unora a fost nevoie să le caut numele pe internet, așa notorietate asigurându-le meritele în „slujirea” obștii), însemna, din punctul meu de vedere, mai curând o ironie, decât o invitație. Deci nu mizam pe prezența vreunui politician, nici măcar din pseudo-zona opoziției, pentru că mi-s arhicunoscute tipologiile de mincinoși de două parale din creasta roșie-galbenă a politichiei județene.
Deși nu-l așteptam, Gheorghe Flutur nu m-a surprins, atunci când a intrat în sala cu prieteni de-ai mei, cu cărțile lui Mircea Streinul și cu cărțile mele și ale lui Dinu Olărașu.
Flutur are bărbăție, este demn de respect pentru că știe să respecte, iar ironiile pe care ni le mai aruncăm reciproc afecțiune înseamnă. Măcar din partea mea, care știu să-mi iubesc adversarii valoroși.
M-a surprins, însă, prezența lui Dragoș Juravle, care și el are pieptul tatuat cu „zgârieturile” provocate de barda mea, mai ales că nu mă așteptam, datorită firii sale mai molcome, să probeze aceeași bărbăție, care obligă la respect, pe care, de-a lungul anilor, în ordine cronologică, am întâlnit-o doar la politicienii Daniel Catargiu, Gavril Moroșan, Gheorghe Toma, Mihai Chiriac, Vasile Ilie, Gavril Mîrza, Marian Ionescu, Orest Onofrei, Gheorghe Flutur și Ioan Bălan. Intuisem, ce-i drept, și scrisesem într-un editorial că firile noastre oarecum asemănătoare pot determina o amiciție, dar nu aș fi crezut vreodată că o să descopăr în Dragoș Juravle (cum mi s-a întâmplat a doua zi, când am mers să-i scriu dedicația) chiar un prieten, adică un om care mă acceptă așa cum sunt și care este în stare să-mi ierte orice, fără să i-o cer.
În privința tuturor cărților mele, am două mari regrete: că le-am scris și că le-am tipărit. Tocmai de asta, „Povestea așezărilor bucovinene”, apărută într-un tiraj insignifiant, nu va mai avea parte de vreo altă lansare, nici măcar prin județ, iar dacă își va găsi sau nu loc pe rafturile bibliotecilor din localitățile Bucovinei nu mă mai interesează. Voi scrie, probabil, și celelalte două volume, dar le voi tipări într-un tiraj și mai mic, pentru că prietenii mei merită să afle că niciodată nu s-a vorbit pe aceste locuri moldoveneasca stricată a guriștilor folclorici de astăzi, că ritualurile sărbătorești uneau Cerul și Pământul, până ce Aum (se citește „OM”), cum îl numeau strămoșii neamurilor europene pe Dumnezeu, a încercat, fără succes, să se întrupe în fiecare om, adică în făpturile acestea ciudate, care nu mai sacrifică nimic Timpului, în ciclicitatea lui, mulțumindu-se doar cu „pomana porcului” (de Ignat și în campaniile electorale).
Gheorghe Flutur, care, prin discursul său, a probat și calități aforistice („un numitor comun peste gardul de sârmă ghimpată”, „are o peniță atât de ascuțită, încât încă mai am zgârieturile”), a izbutit să mă impresioneze, ca om, încă o dată, dar asta înseamnă prea puțin pentru un administrator de județ, câtă vreme Mircea Streinul și întreg „poeticescul neam” zac și sub colbul uitării, dar și sub gunoaiele deșănțărilor pseudo-bucoviniste de astăzi. Treaba lui, treaba dumneavoastră! N-am să mai zvârl cu barda în cer și nici la penița ascuțită n-am să mai apelez. Nu-mi mai pasă și regret doar că mi-a păsat vreme de o viață.
