Duminică, în prima zi de Paști, Flutur, Barbă și Juravle, trinitatea sfânt-conducătoare a județului nostru, au avut revelația unui concert dumnezeiesc, pe care l-au spuzit, însă, după datina lor electorală, și cu niște purtători de izmene albe și bundițe, și cu niște „clopote în Bucovina”, puse, audio, de-a droanga, adică fără nici o logică discursivă, pe o înregistrare.
Concertul de toacă și de instrumente muzicale tradiționale din lemn trebuia să se desfășoare în foișorul din Parcul Central, dar Flutur, Barbă și Juravle, care mor de dragul scenei, au învelit foișorul într-un afiș uriaș, folosit drept fundal pentru o scenă improvizată, iar concertul, și el înregistrat pe bandă, a fost mimat pe scenă de interpreți, unii dintre ei fără exercițiul mimării de tip politico-anticomunist „fă-te că muncești!”, deși desfășurarea vie a concertului, chiar și cu posibile desincronizări, ar fi reconstruit atmosfera sacră a poemului „Se naște Dumnezeu”, de Vasile Gherasim, și pentru interpreți (profesori și elevi de la Colegiul Național de Artă „Ciprian Porumbescu” și instrumentiști ai Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”), dar și pentru spectatori-auditori.
Cele două poeme vechi bucovinene, folosite drept coperte, „Imnul Crucii”, de Vasile Bumbac, și „Hristos a înviat!”, de Sever Beuca-Costineanu, împreună cu remarcabilul concert, realizat artistic de profesorul, dirijorul, compozitorul și muzicologul Emil Havriliuc, ar fi avut de câștigat prin desfășurare vie, în locația aleasă, și fără adaosuri inutile (dar Flutur, Barbă și Juravle nu pot fără abundență chiciuristă în nici un chip).
Concertul fusese gândit ca o biruință a muzicii sfinte asupra timpului, iar accentele șamanice din celebra „Doină” a regretatului Silvestru Lungoci, reluate și ele, în chip de coperte, înfășurau astral capodopera înțelegerii de folclor românesc, divina „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu.
Nemulțumirile mele față de acest concert, care înseamnă, totuși, o întâmplare culturală remarcabilă, datorată profesorilor, elevilor, instrumentiștilor și muzicianului Emil Havriliuc, sunt nemulțumirile celui care l-a gândit, dar care își vede gândurile și sufletul terfelite de bocancii cenzorilor nepricepuți Flutur, Barbă și Juravle, ba chiar și de cei ai deja îmbucovinizatului manager cultural Sever Dumitrache (dimensiunea carieristică „Am înțeles, să trăiți!”), altminteri iute pricepător al ideii inițiale a spectacolului. Fără imixtiunile cenzuristice ale sfintei trinități decizionale județene Flutur, Barbă și Juravle, Concertul de toacă și instrumente muzicale tradiționale din lemn chiar ar fi atins desăvârșirea, putând fi „exportat”, pe orice scenă de spectacol din țară și din străinătate, drept autentic și reprezentativ „produs (spiritual) în Bucovina”.
Singura mea satisfacție ține de prima conlucrare a administrației județene cu profesioniștii, în cadrul unei manifestări culturale, în dauna purtătorilor mai mult sau mai puțin rurali de nădragi albi și de viduri vidanjate portocaliu sub cușme, dar, dacă stau și cuget, nici satisfacția asta nu-i a mea, ci a domniilor lor, domnii Flutur, Barbă și Juravle, care, pentru prima dată, deși au cătat cu lumânarea să se facă de râs (salariații CJ împărțeau ouă roșii și felii de cozonac, într-un dispreț desuet și inconștient al politicienilor față de poporul… cerșetor), s-au învrednicit de laude pe deplin meritate (un act cultural autentic, asumat politic, înseamnă merite și pentru politicieni).
Ouăle roșii și feliile de cozonac le-am refuzat, îndărătnic, de teamă că n-am să mă pot abține și am să le arunc în balconul lui Flutur, așa cum ar fi trebuit să facă fiecare sucevean, care venise să vadă și să asculte un concert și a fost jignit cu o pomană oablă; am o leafă de 800 de lei pe lună, nu-mi trebuie nici ouăle, nici cozonacul domnilor Flutur, Barbă și Juravle, pentru că eu m-aș fi săturat doar cu muzica, pusă, de Emil Havriliuc, să învingă timpul, dar deraiată, la început, spre țărănimea cântătoare, și, la final, spre „clopotele Bucovinei” lor, nu și a mea, nu și a poemelor vechi și a muzicii din acel concert.
În prima zi de Paști, am înțeles, totuși, că și o renaștere a vieții culturale sucevene publice ar fi posibilă, prin scoaterea din marginalizare a artiștilor adevărați și prin valorificarea profesionalismului și a harului lor, dar citesc, făcând corectura cărții „Lumini bucovinene”, de Eugen Dimitriu, că și Ciprian Porumbescu ar fi avut parte de agresivitatea imbecilității, opera lui fiind socotită, postum, în primele decenii, „orice, numai artă nu”.
