… sau amintirea florilor: aniversăm 20 de ani de la dărâmarea de-o clipă a zidului de la Prut. Fost-a podul de flori aievea, ori fantasmă? Cercetez amintirile. Iată: cei mai derutați par a fi grănicerii sovietici. Primesc (ironie?) flori, nu știu ce să facă, unde să le așeze. Sub ochii lor uimiți, mulțimea imensă calcă în picioare, la Albița, minunăția de gard electrificat în două „foi” despărțite discret de izolatoare negre. E singura pagubă, în rest, zecile de mii de oameni ce nu contenesc să tălăzuiască în ambele sensuri au venit la Prut încărcați de flori, luminați de zâmbete și încercați de lacrimi.
Nici un gând rău, nici o încruntare: aici și acum nu se învârt politicale, astăzi și aici se face istorie. Printre miile de mașini parcate aiurea, unde și cum s-a nimerit, descoperi plăcuțe de înmatriculare cu numere de Bihor, Arad, Cluj, Tg. Mureș, iar acceleratele Timișoara-Iași și-au prelungit „de la sine” traseul până la Ungheni. Basarabenii vârstnici poartă, din reflex, hainele cele bune, de care atârnă decorațiile primite în numele lui Brejnev, Hrușciov, ba și al tătucului Stalin.
Așa cum marele pavoaz, la sărbătorile marinărești, implică arborarea tuturor steagurilor de semnalizare, inclusiv cel anunțând ciumă la bord, și bătrânii dintre Prut și Nistru s-au împodobit în numele ideii de sărbătoare, fără a mai sta să cerceteze ce semnificație încearcă să perpetueze licărul ostenit sl cutărei steluțe gălbui, cu muchiile coclite. Pentru mulți dintre ei, decorațiile înseamnă front, moarte și iarnă și „gde Berlin?” – a ironiza e lesne, a acorda cuvenitul prinos de înțelegere, mai greu. „Dumneata – mă întreabă un tânăr pe podul de la Albița – ești de aici, ori de dincolo?” De dincolo. „Atunci, ține matale paharul ista de coniac.” Flori. Flori. Necunoscuți se îmbrățișează. Pancarte cu anunțuri: „Așteptăm familia Nistor de la Bacău. Dacă nu mai trăiesc bătrânii, așteptăm copiii ori nepoții”. „Grădinaru din Grozești caută pe Grădinaru din Grozeștii ceilalți”… Și, culmea, s-au găsit! Alături de noi, pe-o pătură așternută unde și cum s-a aflat un locșor, doi frați. El, trecut de 70 de ani, ea, pe aproape. Bătrânul a venit tocmai de la Tg. Mureș. Nu s-au mai văzut din 1940. Își anunță într-o viteză năucitoare noutățile de familie – parcă se tem că, dintr-o clipă în alta, va apare cineva care să-i despartă. Nici o lacrimă – au prea multe să-și spună acum, este timp pentru plâns mai târziu, acasă. Elegante genți diplomat (patentul încă n-ajunsese în România), prevăzute cu două bușoane: din dreapta curge vin alb, din stânga, roșu. Același gust, același vin, aceeași poamă… Pe-o margine de șanț, o măicuță bătrână s-a descălțat, și-a așezat o batistă udă pe creștet, oftează și caută cu ochii prin mulțime. Cei care au adus-o, se pare c-au uitat-o… Cărți. Pretutindeni cărți. Manuale școlare nou-nouțe. Goga, Blaga, Sadoveanu. Lângă balustrada podului, un basarabean tânăr, blond, ține în dreptul pieptului o icoană.
Mă apropii – nu-i icoană, este Eminescu. Băiatul ține portretul înrămat exact în poziția în care-s purtate icoanele la ceas de procesiune. Nu spune nici o vorbă, nu salută pe nimeni, nu lăcrimează. Atât: la o margine a podului peste Prut, îi arată „Luceafărului” chipurile inundate de bucurie ale bieților urmași de Basarabi și de Mușatini. Încep să se trambaleze (se putea?), învelite în pături, televizoare color sovietice, seturi de cristale românești – procentajul mărunt de nesimțire. Temă de studiu: „bișnița și specula, însoțitoare a tuturor revoluțiilor”… Câtă speranță atunci, la Podul de flori! Și ce s-a ales? Mai nimic. Aveau să urmeze măruntele glisări ce au dus Basarabia într-o direcție greu de bănuit din momentul în care pe clădirea Parlamentului de la Chișinău începuse să fâlfâie tricolorul… De la un microfon, în lunca Prutului aud vocea lui Dabija: „Libertatea se cucerește și se plătește prin curaj. Am suferit destul din pricina proverbului «capul plecat sabia nu-l taie» și am rămas și fără cap, și fără sabie. Unii s-au obișnuit cu cușca și se simt bine în ea. Moldovenii, însă, vor libertate!”
E-n mâna lor – vor fi alegeri. Dă-le, Doamne, dumirire!
