În imediata vecinătate a zborului majestuos se află căderea, bruscă și umilitoare. În stricta proximitate a măririi așteaptă decăderea. Clipa următoare ne poate aduce ridicarea sau prăvălirea, ambele întru percepția acestei lumi, supuse dezumanizantei secularizări. Este nedrept, poate, să dăm în permanență vina pe secularizare, de parcă s-ar supune unei voințe proprii, dincolo de noi și de tendința noastră de a transcende realitatea înconjurătoare prin scufundarea absurdă întru concret. Până la urmă, totul depinde numai de trăirea momentului. Altfel spus, de felul în care acceptăm să concepem viitorul. Să îi acordăm atenție pentru o perioadă cu adevărat lungă, nu doar cât se rostogolește un fir de nisip prin clepsidră.
Iar aici apare cu adevărat o mare problemă. Pe altarul clipei depunem cele mai neașteptate eforturi, sacrificând cele mai nobile idealuri. Și aceasta pentru a câștiga un premiu efemer ca însăși atenția pe care i-o acordăm. În preajma veșniciei, ne comportăm ciudat, alegând să ne legăm cu lanțuri, ca într-un protest televizat, de gardul ornamental unde s-a așezat, pentru a-și odihni aripile, pentru un moment, timpul. El va zbura, dar noi sperăm, copilărește, să rămânem pe loc.
Dinamica eternității, asemeni oricărei legi a firii, imuabilă, are același efect asupra omenirii, ca întreg, nu asupra fiecărei persoane, în mod diferit. De aceea, chiar dacă am striga, la fel ca Faust al lui Goethe, „Clipă, rămâi! Ești atât de frumoasă!“, chiar dacă am izbuti, prin cine știe ce procedeu, să păstrăm secunda, în detrimentul devenirii, timpul va trece, iar veșnicia își va continua parcursul. Există o singură diferență – uriașă, e drept – între colecționarii de clipe și trăitorii conștienți ai eternității întru divin: prezența lui Dumnezeu. Căci existența noastră după această viață va fi o continuare a tot ceea ce am acceptat, aici, ca vector călăuzitor.
Lumea în care trăim nu este o anticameră a veșniciei, așa cum greșit înțelegem o exprimare metaforică, ci este chiar veșnicia – o mică, foarte mică parte a ei. Suntem nu doar martori, ci participanți efectivi la desfășurarea firească a eternității. Iar viitorul nu este ascuns în zările plăpând-îndepărtate ale acestui veac, ci în deplina înțelegere a rostului nostru, mult deasupra acestor rigole insalubre pe care le preferăm, paradoxal, unei fântâni cu apă curată.
Omul nu este un simplu căutător obosit al dumnezeirii, așa cum am fi înclinați să credem, în lipsa unui reper. Este împreună-viețuitor cu divinul, odată ce își asumă continuarea devenirii întru har, începută irevocabil – dar nu și dusă până la capăt, aprioric, în contumacie – prin Sfânta Taină a Botezului. Această continuare a parcursului haric necesită mult efort și dedicarea întregului nostru timp. O privire lucidă în perspectivă, o înțelegere a faptului că îndumnezeirea nu poate, nu trebuie să devină o preocupare limitată, haotic, de momente libere, pauze ori vacanțe. Atât de simplu, dar am izbutit, cumva, să transformăm totul într-un soi de mecanism complicat.
Răvășite de ingenioasa sofistică postmodernistă, gândurile noastre tind să proiecteze imaginea unui Dumnezeu eminamente exterior, îndepărtat, rece și străin, opus deșertăciunii – atât de atrăgătoare, prin stricta ei apropiere de simțuri, de plăcerea momentului, viciată evident de vinovata dependență pe care o hrănește, niciodată suficient: dependența de efemer. Sclavia clipei, proprietatea pătimașă asupra unui fir de nisip din clepsidră.
Nimicul rămâne tot nimic, oricât i-am căuta un nume fistichiu și modern ori o justificare. Iar edificiul pe care avem impresia că îl clădim, colecționând clipe, este, din punct de vedere al devenirii umane, îngemănat cu nimicul. Pe nisipul uscat al clepsidrei încremenite într-o singură poziție nu poate crește decât floarea timpului pierdut…
(Pr. Alexandru PRIPON, sursa: Ziarul Lumina)
