„Fiți Sfinți”. „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”

Cei dintâi care L-au mărturisit în fața oamenilor, cu prețul vieții lor, au fost martirii. Se știe că până la Sfântul Constantin cel Mare, când s-a dat Edictul de la Milano, la anul 313, prin care s-a dat libertate religiei creștine, deci trei secole înainte, creștinismul a fost interzis, iar cei care mărturiseau credința în Iisus Hristos erau condamnați la moarte. De ce? Pentru că de religia vremii aceleia, când practic lumea civilizată era sub stăpânirea romană, ținea și cultul împăratului. Trebuia să-L recunoști ca zeu și să-i tămâiezi statuia. Cine nu făcea acest lucru era socotit criminal, răzvrătit împotriva statului roman, a împăratului zeu și a religiei. În această epocă au fost martirizați nenumărați creștini care, potrivnici poruncii, n-au ezitat a-L mărturisi pe Iisus în fața oamenilor, în ciuda pericolului și a tuturor amenințărilor. Era de ajuns ca la un asemenea proces, cel inculpat, la întrebarea: Crezi în Iisus Hristos?, să răspundă „Nu”, pentru ca să scape cu viața. Mulți dintre ei își vor fi zis: spun un „Nu” de formă, ca să scap cu viața, și vor fi făcut așa. Aceștia erau considerați de către comunitate „lapsi”, adică lepădați de Hristos, tăgăduitori, trădători, chiar dacă o făcuseră de formă și din teamă. Sunt cunoscute multe asemenea cazuri și reprimirea lor în Biserică era foarte dificilă. În orice caz, în cler nu mai puteau intra, iar dacă fuseseră clerici, își pierdeau calitatea sau dreptul de a mai sluji.
„Sângele martirilor a fost sămânța creștinilor”
Cei mai mulți n-au făcut însă așa ci, cu o credință neîndoielnică, au mărturisit pe Hristos în fata judecătorilor, în public. Drept urmare, unii au fost omorâți cu pietre, alții au fost tăiați cu fierăstrăul, au fost înecați, au fost aruncați în groapa cu lei. Era o distracție pentru lumea păgână de atunci să se ducă la circ și acolo să privească lupta, inegală și lipsită de orice omenie, dintre creștini și lei. Și aceasta numai pentru că erau creștini! Pentru că mărturiseau credința în Iisus Hristos.
Dacă chiar înaintea supliciului ar fi spus că nu mai cred, ar fi fost lăsați liberi și în viață. Rămânând credincioși, li se oferea unora o șansă cinică, anume aceea de a încerca să-și salveze viața luptând fără nici o armă, fără măcar un toiag, cu o ceată de lei flămânziți anume! Dar chiar și în condițiile acestea, sute și mii au mărturisit totuși pe Hristos, veacuri de-a rândul. Trei secole creștinismul a dat un număr imens de martiri.
Pe aceștia, laolaltă cu toți ceilalți sfinți, îi sărbătorim noi astăzi. Tertulian, un mare scriitor din epocă, a spus: „Sângele martirilor a fost sămânța creștinilor”. De ce? Pentru că exemplul lor de mărturisire i-a făcut și pe păgâni, uneori chiar pe cei care rosteau sentințele, să treacă la creștinism și să devină la rândul lor martiri, sfinți mărturisitori, văzând credința și neînfricarea celor pe care îi judecau. Și poporul nostru a dat mulți martiri pentru credință, unii canonizați, alții necanonizați încă, dar de popor canonizați de mult. E de ajuns să-l pomenim pe Constantin Brâncoveanu care a fost omorât de turci, după ce i-au fost omorâți cei patru fii, la Constantinopol în anul 1714, la 15 august. Dacă ar fi acceptat să se lepede de credința lor creștină și ar fi trecut la mahomedanism, ar fi scăpat cu viața. Dar n-au făcut-o, ci au dat mărturie publică despre Iisus Hristos. Nu mult după moarte, Calinic de Heracleea, viitor patriarh de Constantinopol, i-a alcătuit lui Constantin Brâncoveanu un canon, intitulat „Imn de biruință”, ceea ce echivalează cu o canonizare!
Transilvania a dat și ea mulți martiri pentru credință. Unii din ei sunt canonizați, mulți sunt neștiuți și necanonizați. Sunt bine cunoscuți Sofronie de la Cioară, Visarion Sarai, Oprea Nicolae. În lupta cu catolicismul agresiv, Mitropolitul Ilie Iorest și Mitropolitul Sava Brancovici în lupta cu calvinismul. Iată martiri ai credinței pe pământul nostru românesc. Dar încă din secolul al IV-lea, în Valea Buzăului a fost martirizat Sava de la Buzău, ale cărui moaște au fost cerute de Sfântul Vasile cel Mare. Sunt cunoscuți și cei patrii martiri ale căror moaște au fost descoperite nu de mult la Niculițel, în Dobrogea, și se afla acum la Mănăstirea Cocoșu.
Există multe forme de sfințenie
În Duminica Tuturor Sfinților poate că e bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemați să devină sfinți, sau suntem chemați toți? Răspunsul este categoric: Toți suntem chemați să devenim sfinți. Poruncă se afla în Sfânta Scriptură: „Fiți Sfinți” (I Petru 1, 16; Levitic 11, 44), tot așa cum alta porunca expresă a Mântuitorului îndeamnă: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48).
A fi desăvârșit înseamnă a fi sfânt. Dar ce mai înseamnă a fi sfânt? Fiindcă sfânt nu înseamnă numai a fi martir. A însemnat aceasta numai în vremea aceea, sau în alte împrejurări de persecuție, mai de mult, când creștinismul era confruntat cu interdicții care veneau de la stăpâniri care își apărau religia lor. Dar ce înseamnă a fi sfânt în viața obișnuită? A fi sfânt, după cea mai simplă definiție, înseamnă a fi liber față de păcat, a birui orice tentație, a rămâne curat. A te păzi și a nu face sub nici o formă rău nimănui, nici ție.
Există multe forme de sfințenie. Unii caută s-o dobândească retrăgându-se în mănăstiri, în pustii, ca să se consacre rugăciunii și să se ferească de ispite, cum au făcut marii sfinți: Antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Pahomie cel Mare, Vasile cel Mare, Efrem Șirul, Isac Șirul, Teodor Studiul și mulți alții, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Alții o caută în viața obișnuită, de toate zilele.
Toți credincioșii au deschisă calea spre sfințenie
Sfințenia se poate dobândi în toate felurile de viață care sunt la îndemâna omului. Nu numai cei care se duc la mănăstiri, nu numai cei care intră în cler și devin episcopi, preoți sau diaconi. Toți credincioșii au deschisă calea spre sfințenie.
Se zice despre Sf. Antonie cel Mare că, spre sfârșitul vieții, când ajunsese la o sfințenie de toți recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu, care ar putea părea nesăbuită și cam lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesibilității tuturor oamenilor la sfințenie. L-ar fi întrebat: „Doamne, mai este vreunul pe lumea aceasta mai bun decât mine?” Putem însă să înțelegem întrebarea și ca izvorâtă din smerenie, dorind să știe dacă e vreunul mai bun decât dânsul ca să-l imite, să-i slujească de model, să încerce să devină și el pe măsura lui.
Dumnezeu i-a trimis un înger care l-a povățuit așa: „Du-te în orașul Alexandria și primul om pe care-l vei întâlni, să știi că e mai bun decât tine”. S-a dus. Și a întâlnit pe un om oarecare, curelar și l-a urmat până la locuința lui. Lucra obiecte din piele, cârpea încălțăminte, hamuri de cai și atât. N-a văzut nimic deosebit la dânsul. Ba mai avea și o familie grea. A crezut că s-a înșelat. L-a întrebat pe om: „Ce faci tu în mod deosebit în fața lui Dumnezeu?” Omul i-a spus: „Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineața și-mi fac rugăciunea și trec la lucru, în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia și mulțumim toți lui Dumnezeu, după obicei. Seara nu mă culc înainte de a-mi face din nou rugăciunea. Mă port bine cu soția și am grijă de copii să aibă cele trebuicioase hranei și îmbrăcămintei. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora și, după cum se cuvine, nu fac rău nimănui. Atât”.
Dacă la început sfântul crezuse că s-a înșelat în privința omului, de data aceasta și-a dat seama că dăduse tocmai peste cel pe care îl cauta. Omul acesta, așa făcând, era drept în fața lui Dumnezeu, și era chiar mai drept decât dânsul care făcea tot felul de nevoințe și posturi, acolo în pustie. Își zicea că din când în când se mai și mândrea, și îl chinuiau diferite gânduri și ispite care îl asaltează mai ușor pe omul singur. Din când în când se mai compara cu alții. Din când în când îi mai judeca pe alții, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugăciune, dar nu din sudoarea frunții și din oboseala mâinilor. Acest curelar nu judecă pe nimeni, își ducea viața cinstit și liniștit, fără să facă în aparență nimic extraordinar. Era doar un om cumsecade. Un foarte obișnuit om cumsecade.
Și omul era, fără s-o știe, un sfânt!
Ne aflăm în fața unui exemplu uimitor, a unui model dintre cele mai simple, dar și dintre cele mai grăitoare, despre felul cum se poate realiza sfințenia în viața de toate zilele a fiecăruia, în oricare stare socială și intelectuală s-ar afla.
Desăvârșirea, „Un adânc de smerenie”
Sfințenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Cineva a întrebat pe un mare sfânt: „Ce este desăvârșirea?” Cum adică s-ar putea defini desăvârșirea? Și răspunsul a fost: „Un adânc de smerenie”. Fără smerenie nu poate nimeni ajunge nici măcar la o viață creștină cât de cât bună, în fața lui Dumnezeu. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în cumințenie, în modestie. Nu cea care se etalează și se prezintă pe ea însăși: iată-mă! Sunt aici. Eu sunt smerenia. Deși vă va părea paradoxal, dar cuvintele ce vi le voi spune sunt cât se poate de adevărate: Sfântul care știe că e sfânt, nu e sfânt. Adică acela care se crede virtuos, care se pune în comparație cu alții și se găsește mai bun, care își arogă sfințenia, acela nu e sfânt. Mai are încă mult de urcat. E doar pe cale, și încă pe una periculoasă care poate duce mai degrabă în jos, decât în sus. Deci sfântul care știe că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se laudă că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se lasă lăudat că e sfânt, nu e sfânt. Căci sfințenia, cum s-a spus, este un adânc de smerenie.
(sursa: www.crestinortodox.ro)