Firul vieții unui cântăreț centenar

„Din firul vieții mele” își intitulează scurta biografie scrisă cu litere tremurânde, în stil simplu, popular, cântărețul bisericesc Vasile Miron din Rădășeni, care în ziua de 3 iunie 2012 a urcat cea de-a 100-a treaptă a vieții sale.
Dacă s-ar fi străduit mai mult, Vasile Miron ar fi devenit și un bun condeier și ar fi putut zugrăvi, în cuvinte potrivite, viața grea a oamenilor dinainte și după anul 1948. Satul românesc a trecut atunci prin mari transformări, iar oamenii de jos, „talpa țării”, s-au confruntat cu momente dramatice, pe care le-au depășit doar cu ajutorul unei credințe statornice și puternice, dar și prin neasemuite umilințe. Aproape fiecare familie din satele așezate de răzeși, cu oameni gospodari și harnici, a trăit experiențe tulburătoare. Unii dintre ei au plecat în mormânt fără să mai spună cuiva, afară de preotul duhovnic, tainele și încercările cumplite ale vieții.
Tradiții
Satul Rădășeni din ținutul Fălticenilor, cu vechi tradiții și istorii care străbat cel puțin șase veacuri, a cunoscut, asemeni altor localități, întâmplări ce pot constitui subiectul unor romane sau filme care ar suscita interesul celor mulți. Așa a fost cazul unui învățător vestit, Vasile Gavril, fost primar și director de școală la Rădășeni. După instituirea regimului comunist, el a fugit în munți și a stat apoi, ani la rând, ascuns în beciul și podul propriei case. Soția sa, învățătoarea Lucreția Gavril, o femeie desprinsă parcă din poveștile cu zâne bune, i-a încredințat taina și bunicii mele dinspre tată, megieșă și ajutătoare apropiată ei în acele vremuri. Bolnav și hărțuit, după un timp învățătorul a murit și a fost îngropat într-o noapte în grădina cu flori, acolo unde nimeni n-ar fi bănuit. La înmormântare au participat doar câțiva vecini binevoitori care au păstrat secretul ca la spovedanie, iar pomenirile s-au făcut departe de casă, la Mănăstirea Sihăstria, în ținutul Neamțului, cunoscută și apropiată inimilor rădășenenilor. Apreciata învățătoare și-a dus viața în continuare, în mare tăcere. Ieșea foarte rar din casă și era văzută mai tot timpul îngrijind florile din grădinița aflată în fața casei. Când s-a promulgat Decretul de amnistie a fugarilor, s-a aflat că învățătorul Vasile Gavril fusese îngropat pe ascuns. Trecuseră mulți ani și s-a permis familiei să-i scoată osemintele din grădina cu flori pentru a le așeza, după tradiția satului, în cimitirul Bisericii „Sfinții Mercurie și Ecaterina”, ctitorie voievodală. Evenimentele au câteva elemente care se regăsesc și-n romanul Baltagul, scris în aceeași perioadă.
Cântărețul bisericesc Vasile Miron a gustat, la rândul său, din paharul acelor încercări, zugrăvite în parte de romanele scrise în timpul marilor prefaceri din țara noastră.
Mărturisiri
Stabilit în Rădășeni și profund legat de viața bisericească a localității, cântărețul s-a lovit de potrivnicia celor care urmăreau cu atenție viața și evoluția oamenilor. Pur și simplu unii dintre cei aflați vremelnic la putere nu acceptau ca semenii lor să fie împliniți, realizați și bucuroși.
Dacă cineva avea o bucată mare de pământ și mai era și gospodar pe deasupra, se considera chiabur și intra automat, cu sau fără motive, în evidențele autorităților, fiind obligat să cedeze cea mai mare parte a proprietății. Așa s-a întâmplat și cu Vasile Miron.
El povestește cum au venit nenorocirile, dar și felul în care L-a ajutat Dumnezeu să rămână aproape de familia sa și de satul unde-și trăia viața.
Într-o zi a fost dus la Canal, fiind considerat chiabur, pentru cele cinci hectare de pământ pe care le avea, după ce secretarul de partid din comună a publicat într-un ziar articolul „Imperialiștii din Rădășeni sug sângele poporului”. Adevărul este de fapt cel mărturisit de cântărețul bisericesc: „Când am venit în comună, comuniștii au vrut să mă las de biserică, să fiu îndrumător de-al lor. Nu am vrut să mă las de biserică și m-au dus la Canal, la Poarta Albă”.
Ziua când a fost dus la Canal, 17 august 1952, a fost pentru el „o zi de tristă aducere aminte”, după cum povestește în amintirile sale. „Era o zi frumoasă de vară, dar tristă că ne aflam sub jugul comuniștilor și ne puteam aștepta la orice.”
Calvarul, la Canal
În timp ce se odihnea după masă, în grădină, alături de socrul său, un jandarm de la primărie a venit și i-a chemat să dea o declarație, după care, împreună cu socrul și alți cinci consăteni, a fost dus la Tâmpești, la închisoare, unde a stat timp de o lună, până ce au fost judecați, el și socrul său primind câte trei ani de detenție. „După o lună ne-au urcat într-o dubă și ne-au dus la Canal. Ne-au dus prin Suceava, de unde au mai luat deținuți aduși de la Humor și Câmpulung. Ne-au băgat în dubă unul peste altul că nu puteam răsufla.”
La Canal a început calvarul: „Mergeam prin sat vreo 5 km până la șantier, era cale ferată prin Canal, săpam și încărcam în vagoane. A fost tare greu, într-o oră trebuia să umplem un vagon cu pământ. Era tare frig, într-o baracă dormeau vreo sută de oameni, norocul meu a fost că aveam haine groase, de lână, suman tot de lână și căciulă bună. Nu era noapte să nu moară cineva, mureau uneori și câte trei-patru. În fiecare zi, un hamal cu un cărucior bătea la poartă să vadă cine a mai murit. Mortul se acoperea cu o prelată și era îngropat într-o groapă comună, iar familia era anunțată de deces abia după o lună”.
Când s-a întors de la Canal, unde a stat jumătate de an, fiul Grigore, care se născuse în absența lui, împlinise deja trei luni. Familia a avut tăria să ia viața de la capăt. „Din munca de la câmp și cea de la biserică și-a realizat gospodăria cu de toate. S-a chinuit cu noi să ne crească și să ne dea la școală”, mărturisea unul dintre fii. „A căutat să-i împace pe toți, nu i-a plăcut vrajba dintre oameni.”
Ajuns la vârsta celor 100 de ani, cântărețul bisericesc Vasile Miron are încă multe de spus. Cu vocea stinsă și cuvinte puține, își amintește nume și date din tinerețe, recunoaște personaje din fotografiile de epocă și spune celor iubitori de dialog că „viața omului e 70 de ani, de vor fi în putere 80, ce este mai mult, osteneală și durere” (Psalm 89, 10-11).
(Arhim. Timotei Aioanei, Ziarul Lumina)