Firimituri (13)

Am tăbârcit, la demonstrații, portretul bărbosului Engels. Veghea toate prezidiile, instalat alături de ceilalți „trei mari dascăli” Marx, Lenin și Stalin. Informația se afla sub obroc, n-am știut niciodată cum îi considera Engels pe români. Iată: (românii sunt) „un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și (vor) rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național… Dispariția (lor) de pe fața pământului va fi un pas înainte”.
*
Pe ici pe colo, prin părțile ei esențiale, istoria pare a se repeta. Citez dintr-un uitat articol al lui Eliade: „Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata noastră țară (…) elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins (…) ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface.”
Articolul din care am citat parțial, publicat în „Vremea” nr. 505, apărea în septembrie 1937. Eliade se afla în perioada sa de susținere a unei ideologii pe care, mai târziu, avea s-o renege. Poate tocmai de aceea textul se cuvine reparcurs de la înălțimea înțelegerii de acum, întrucât avertizează, fie și cu patetism exagerat, asupra nefericitei eventualități a radicalizării reacțiilor în fața unor realități de oarece similaritate, indiferent de culoarea politică generatoare. Și, în altă ordine de idei, contribuie consistent la șubrezirea unui mit: mult-prea-lăudatul model interbelic al „democrației exemplare”.
*
Circulă informația (mai mult ca sigur fake news) că premierul Ciolacu s-ar fi dus la Tel Aviv și pentru a discuta o propunere israeliană potrivit căreia, la o adică, două-trei milioane de evrei ar urma să fie găzduiți, dacă nu și înzestrați cu cetățenie, în România. Nu discut chestiunea în sine întrucât îmi place să cred că nu-i cu putință să ajungă vreodată evreii într-o astfel de dramatică situație limită, și apoi pentru că îmi închipui cât de dificile ar fi și aprobarea, și respingerea unei astfel de propuneri. Îmi îngădui doar să așez în pagină o istorioară din veacul XV, când evreii sefarzi erau crunt persecutați în Spania, pe atunci una dintre marile puteri ale lumii.
Prin Decretul de la Alhambra (1482), Spania a decis expulzarea evreilor sefarzi. I-a primit cu brațele deschise, în celălalt capăt al Europei, sultanul Baiazid, motivând astfel: „Prostia occidentului să fie chilipirul meu.” În scurt timp, sefarzii s-au insinuat în diplomația turcă, în administrație (au izbutit prima codificare a legislației turce), în cultură (ei au adus acolo tiparul în 1492) și, fapt esențial, în zona finanțelor: după numai doi ani, bugetul țării gazdă, aflat în cronică suferință, a fost revigorat. În 2012, ministrul Justiției de la Madrid, Galardon, a anunțat că se acordă pașaport și cetățenie spaniolă oricărui descendent al evreilor sefarzi dispus să se stabilească în peninsula iberică. Adevărat, după aproape șase veacuri de la izgonire, cam târzior… Musulmanii consideră decizia spaniolilor ca fiind nedreaptă, întrucât (citez din „Master FP Romania”) „și strămoși ai lor au fost alungați din Spania în timpul inchiziției, însă nimeni nu-i invită înapoi.” Adevărat. Oare de ce?