FIREA

Despre firea românilor ar fi vorba, așa cum ne-o înfățișează cartea cu același titlu coordonată de Daniel Barbu (Ed. „Nemira”). Pe temeiul mărturiilor cuprinse în colecția „Călători străini despre Țările Române”, autorii selectează cu ceva voluptate texte care pun în circulație o anume imagine a românilor, evitându-se, se precizează, „în măsura posibilului observațiile evident și asumat subiective.” Aș spune de la bun început că fragmentele alese ca reprezentative sunt tocmai… „evident și asumat subiective” – dar, la urma urmei, niciodată nu se va putea stabili exact gradul de obiectivitate al unor astfel de consemnări, multe grăbite și superficiale. Într-un simplu voiaj prin țările române, cum a fost trecerea multor dintre autori, nu-i cu putință investigarea serioasă, lipsită de prejudecăți, așa că semnatarii volumului se simt datori să precizeze că mărturiile cu pricina „nu urmăresc să răspundă la întrebarea ”. Dar la ce atunci, câtă vreme dicționarul definește limpede firea ca fiind acea „factură psihică și morală, caracter și temperament” – adică, în cazul nostru, simplu, cum sunt românii. Dacă s-a așezat titlul „Firea românilor”, eschivele și nuanțările de jenată avertizare n-au cum înlătura senzația că, dându-se prea multă importanță unor astfel de relatări, portretul colectiv zugrăvit este excesiv de întunecat și tenebros. Cu precizarea că majoritatea observațiilor caracterologice provin de la autori catolici (motivul probabil pentru care se opinează că românii, ortodocși practicanți, constructori de mănăstiri și biserici, autori de cărți de cult, gazde de sinoduri și posesori ai unei impresionante galerii de ierarhi luminați, n-ar ști „mai nimic despre Dumnezeu” și „nu știu ce înseamnă a fi creștin” – cum crede Marco Baldini) să încercăm a desluși „firea românilor” așa cum o arată oglinda cărții. Locuitorii de la Carpați și Dunăre ar fi în primul rând leneși, apoi hoți, tâlhari, grosolani, necreștini, neciopliți, răi, primitivi, neprimitori (?), crunți, bețivi, neinimoși, necumpătați, ignoranți, nestatornici, înșelători, nerușinați, impulsivi, brutali, desfrânați, desmățați, violenți, trădători – într-un cuvânt (ce apare ades) barbari, „născuți doar pentru război și pentru hoție.” În celălalt talger, mult mai firav, s-ar așeza ospitalitatea (autori recenți tind s-o considere semn al subdezvoltării), vitejia, îndemânarea în mânuirea armelor, iubirea de străini (numai moldovenii!), agerimea și cam atât. Câtă crezare poate fi acordată unor astfel de concluzionări ritoase și definitive atestă analiza logică și de elementar bun simț a textelor, ades pur și simplu aiuristice. De pildă, mult citatul Paul de Alep susține că fetele moldovenilor ar fi „lipsite de sfială și de cinste”, spre deosebire de cele din Țara Românească, „caste, neprihănite și virtuoase” (!) Moldovenii „n-au nici un fel de religie”, în vreme ce muntenii „sunt foarte evlavioși”. Verancsics (1538) socoate că localnicii sunt „foarte puțin primitori”, pe când Paul Beke (1644) constată că aceiași „primesc oaspeți fără plată și-i ospătează generos.” Și tot așa mai departe – ceea ce sugerează că au predominat experiențe personale mai mult sau mai puțin fericite, în împrejurări varii, nu totdeauna cu adevărat caracterizante pentru firea românilor. Motiv pentru care cercetarea patronată de Daniel Barbu (altfel, serioasă și de remarcabilă ținută intelectuală) mă tem că și-a ales un titlu cel puțin nepotrivit – de care înșiși autorii par a se îndoi, câtă vreme afirmă, în prefață, că „Românii nu au fost și nu sunt într-un fel anume, nu au o care-i locuiește în exclusivitate și care-i deosebește radical de celelalte popoare.” Atunci?