Finaluri cu cântec

Mai mereu, către finalul unor animate și consistente întâlniri literare ieșene, una dintre fețele bisericești prezente invită asistența să intoneze câte un vechi cântec românesc. Îndemnul este urmat cu emoție netrucată, dar sotto voce, cu o anume fereală parcă. De ce în surdină? Poate fiindcă nu-s toate vocile îngrijite și-i riscant să eșuezi în falset într-o astfel de împrejurare. Apoi, pentru că evenimentul se petrece într-o prestigioasă instituție de cultură, adevărată lume a cărții, și întreaga atmosferă de aici invită la reținere, temperare, la șoaptă chiar. Al treilea motiv mă tem că n-o să-l recunoască nimeni: s-a încuibat teama inhibantă de-o acuză la modă: naționalism! Nu se face, intelectualul adevărat trebuie să acorde credit total tentativelor de „demitizare”, indiferent de-s întemeiate sau nu – ăsta-i trendul, trebuie să se mențină „pe linie”. Dacă, Doamne ferește, află Boia?
Cum-necum, în mica aulă ieșeană s-a instaurat o confraternă atmosferă de colind tainic. „Ștefan, Ștefan, Domn cel mare / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”… Lumea începe să prindă curaj și, odată cu bărbătescul vers „Din Suceava când el sare” (unii preferă mai comodul „când răsare”), murmurul crește, înfiripându-se un cor (totuși, timorat): „Brațul lui fără-ncetare / Bate hoardele tătare …” O ultimă „pedală” apasă pe „Lumea-ntreagă stă-n mirare / Țara-i mică, țara-i tare / Și dușmanul spor nu are”. După care, revine murmurul, din păcate tot mai știrb, fiindcă doar cei doi prelați mai știu textul! Pentru ca, până la urmă, să rămână numai sufletistul preot M., solist de circumstanță, nevoit să-l însoțească singur pe Ștefan în lupta cu tătarii, ungurii, turcii, leșii. Când, cu alt prilej, s-a cântat „Noi suntem români!”, a fost ceva mai lesne: strofe puține, refrenul bine știut salvează situația. De la „Hai, români, lumea ne vede / România-n noi se-ncrede / Că de-acum românu-n lume / Va fi vrednic de-al său nume” corul s-a tot subțiat, lăsându-l iarăși singur pe dirijorul improvizat.
Nici batalioanele române nu mai trec până la capăt Carpații, expediția corală poticnindu-se la trecători. Nu-s decât câteva versuri repetate în acest cântec străvechi – știute cam până la strofa a doua („Treceți batalioane române Carpații / La arme, cu frunze și flori”), după care corul redevine cor abia la finalul „Sărută-ți copile părinții și frații / Și-apoi să mergem la război”. Este de prisos observația că vârstnicii își mai amintesc câte o strofă-două-trei; cei tineri și-ar alătura vocile, dar, din păcate, n-au cum să treacă dincolo de refren.
Se pare că, în bună măsură, patriotismul românilor urmează sinusoida destinului acestor cântece care, cum sună titlul gazetăresc, „ne-au însoțit istoria”: de la prima strofă încolo, intonată vitejește, ne refugiem în „la, la, la”. Ne impunem singuri surdina și, după fiece demaraj voinicesc, coborâm repede de la fortissimo la susur. N-avem suflu! Cineva observa că „n-avem anduranță”, numai că anduranța se referă la continuitatea efortului fizic, iar aici este vorba despre probe de rezistență morală în apărarea unui sentiment cu legitimitate contestată. De necrezut câte mizerii se pun în cârca patriotismului, inclusiv vina pentru toate războaiele omenirii, drepte, nedrepte, locale, mondiale. De la opinia ciudată a lui Thomas Mann („Omul are nevoie de o anumită îngustime pentru a deveni patriot”) la înjurătura lui Samuel Johnson („Patriotismul este ultimul refugiu al unui ticălos”), asupra iubirii de țară s-au năpustit sumedenie de gânditori încrâncenați (unii de real prestigiu!), dispuși să conteste includerea generosului sentiment între valorile umanității. George Bernard Shaw: „Nu vom avea niciodată o lume liniștită până când nu alungăm patriotismul din rasa umană”; Emma Goldman: „Patriotismul este o superstiție creată artificial” ș.m.a. Sigur că-s luări de poziție scoase din context, datate, explicabile prin referirea la un anumit moment istoric și la numite situații, de regulă conflictuale – de fiecare dată operând nefasta confuzie dintre naționalism și patriotism.
În aceeași măsură s-ar putea alinia în pagină zeci, sute, mii de luări de poziție contrare. Transcriem una: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară” (Eminescu). Și încă una: „A fi patriot nu e un merit, ci o datorie” (Topârceanu). În anul de grație 2016 și-n vecii vecilor, nimeni nu mă poate opri să-mi iubesc țara! Așa cum e ea, cu bune, cu rele, e țara mea! Cu siguranță că hățișul contestatar, nutrit și de contribuții românești recente, poate explica timiditatea cu care redescoperim cântările noastre de suflet românesc. Dar dacă-i vorba despre o luptă pentru recâștigarea dreptului la iubire curată, pașnică și înțeleaptă de patrie, barem s-o ducem frățește până la capăt. Prea rămân, către finaluri, doar câte o voce-două singure…