Finalul finalei

Tocmai începusem să-mi contabilizez noile zeci de ore de nesomn acumulate degeaba, adică fără măcar o bucurie minimă, când s-a petrecut lanțul de miracole de alaltăieri, al cărui punct culminant a fost tocmai în finală, ba încă mai mult: la ultimele două puncte administrate de Ana Maria Popescu chinezoaicei, în cele 7 sau 8 secunde rămase până la final. Acela a fost momentul în care am înțeles… că n-am înțeles nimic din acest sport, al cărui regulament cred că l-am priceput cât de cât după ce am tremurat și la simplu și pe echipe în fiecare dispută a scrimerelor noastre, din care n-am pierdut nici o secundă. Nu de regulament vorbesc, ci de esența sportului ăstuia, care până atunci înțelesesem că presupune reflexe de mangustă, ochi de șoim, gândire de șahist și tenacitate de măgar. Mai mult decât orice, o concentrare vecină cu căderea în transă a yoghinilor. Așa am perceput eu disputele din turneul pe echipe, în care numai prin cumulul acestor calități la fiecare din sportivele noastre s-a putut realiza fabuloasa performanță de a mătura efectiv podelele cu supraputerile acestei planete… ori poate n-ați sesizat că am bătut pe rând SUA, Rusia și China!? Emoții? Nici măcar de sămânță în sfertul de finală cu SUA, în care era clar că ale noastre sunt de la altă categorie de greutate. În semifinala cu Rusia, româncele au făcut parcă un antrenament cu public în pregătirea singurului meci presupus serios, finala. Ei, aici a fost o chestie: când le-am văzut pe namilele alea două de chinezoaice, dintre care lungana aia supremă avea brațul flexat parcă mai lung decât al Anei Maria întins, mi-a fost teamă. Numai că nici măcar la femei lungimea nu e totul! Diferența de alonjă a fost acoperită și chiar surclasată net de reflexele absolut uluitoare ale româncelor. În final, finalul despre care vorbeam: la penultima tușă, Ana Maria a stat pur și simplu fix, iar chinezoaica a alergat de nebună de s-a-nfipt singură în spada ținută pur și simplu întinsă! N-am avut timp să râd cât se cuvenea, că a venit ultima, o lovitură demențială, din săritură (cam ca ale lui Monfils!), finalizată fix în capul chinezoaicei. Am înțeles abia atunci că și în sporturile de maximă concentrare se poate face show. Dacă ar fi fost baschetbalistă, Ana Maria ar fi jucat la Harlem Globetrotters.