Finală splendidă din pre-optimi!

Cred că nu greșesc numind „pre-optimi” meciurile din actuala fază a Champions’ League, întrucât nu sunt șaisprezecimi pe de-a-ntregul (fiind calificate 16 echipe pentru aceste baraje, plus cele 8 calificate direct în optimile care vor urma), învingătoarele urmând să devină participante în faza optimilor de finală. Logic ar fi fost să asistăm la niște meciuri mai degrabă scrâșnite, nu spectaculoase, în care să conteze mai mult prestigiul și banii adunați prin calificare decât bucuria celor care le urmăresc live sau la televizor. A fost însă, cel puțin într-unul din primele 4 meciuri disputate alaltăieri, nu doar un spectacol, ci de-a dreptul un dezmăț de faze încântătoare, un concentrat de nebunie și virtuozitate cum numai două supraputeri fotbalistice precum Real și Man City ar putea oferi. Am simțit că urmează ceva special încă dinainte de primul fluier, văzându-i pe Ancelotti și Pep Guardiola schimbând nu doar zâmbete de protocol, ci râzând în hohote după ce s-au îmbrățișat ca doi străvechi prieteni. Însă speranțele la spectacol mi-au fost surclasate: a fost mult mai mult. A fost fotbal total, cu tot tacâmul: driblinguri năucitoare, într-o viteză cosmică, curse nebune, centrări și șuturi dincolo de ce știam că se poate chiar la acest nivel, a fost și un penalty, și vreo 3 bare, iar peste toate un număr de 5 goluri, dintre care unul, poate cel mai frumos, înscris… printr-o execuție greșită (minge „mângâiată” cu tibia de M’Bappe, în locul voleului intenționat, ceea ce l-a pus pe picior complet greșit pe portarul lui City)! Real și City veneau după meciuri proaste în campionatele lor și păreau cumva în suferință. Păi dacă așa arată echipele suferinde, atunci trăiască fotbalul bolnav! A fost o încântare acest meci, și orice vom mai vedea până la finalul actualei ediții, partida de alaltăieri va rămâne indiscutabil în antologia Champions’ League. Și poate fi privită ca o veritabilă finală.