Urc dealul Copoului, bag mașina în curte, scot cheile, se oprește motorul și… începe să sfârâie ventilatorul. Așa-i și campionatul nostru de fotbal: teoretic s-a sfârșit, practic, se mai învârte. Zbârnâie ca să se răcească. N-o fi destul de rebegit? Decembrie, prin tradiție lună a cadourilor și a bilanțurilor, pare a se preschimba acum, în 2012, în luna tuturor finalurilor. Cap de afiș: sfârșitul lumii noastre, urmând, cum am mai scris, ca alinierea planetelor și invazia fotonică să reorganizeze din temelii orânduielile de pe Terra. Vor scăpa cu zile (deși n-or să mai existe nici zile, nici nopți…) doar indivizii cu comportament pozitiv (o comisie de etică lucrează deja la liste).
Dacă Apocalipsa ne va copleși în 21 decembrie (dată fatidică pentru români!), toate celelalte finaluri rămân, ca să zic așa, fără obiect. Ce mai contează rezultatul votului din 9 decembrie (și el urmând să marcheze, probabil, un final) dacă fericiții aleși nu figurează și pe lista celor „relocați prin selecție naturală de esență spirituală”? Cui să-i mai ardă de fotbal, dacă limita ghețurilor va coborî mai jos de paralela Chiajnei, ajungând prin Bulgaria? Vine Apocalipsa, nu vine, scăpăm, nu scăpăm, s-o vedea. Oricum, dacă marele sfârșit al lumii rămâne îndoielnic, măruntele finaluri mai țin afișul.
Iată unul: s-a încheiat turul campionatului. Ce ne-a adus? S-au marcat 408 goluri (Steaua, 36), au fost ratate 15 lovituri de la 11 m, șapte nefericiți au înscris în proprie poartă – una peste alta, nimic neobișnuit. Asta dacă n-am remarca faptul că, într-un singur tur de campionat, în spațiul mioritic și-au făcut apariția nu mai puțin de 152 de jucători străini (!), în vreme ce numărul debutanților autohtoni a fost de trei ori mai mic. De unde să-și mai tragă sevele fotbalul românesc? Alt final anunțat în decembrie: cică moare Dinamo. Câinii au nevoie de bani… ca de aer, iar Borcea se sorește la Miami. De, în țară îl așteaptă șapte ani de pușcărie – și nici nu mai merge să sfeterisești milioane de dolari dintr-un singur transfer trucat, așa că, de ce să se mai întoarcă? Zic, totuși: s-ar putea ca tot răul să fie spre bine. În 1994/1995, Dinamo stătea și mai nefericit în clasament – pe locul 11. Nevoia l-a obligat atunci să vândă vedete și să promoveze tineri. Care aveau să devină vedete: Dănciulescu, Florentin Petre, Tararache, Hâldan, Contra, Viorel Moldovan … Și Dinamo termina pe locul 3! De-ar fi să se întâmple la fel, nici o tristețe că pleacă al de Alvarez! …
Nici Rapidul lui Copos n-o duce mai bine, cică l-ar paște chiar decesul – nu mai reiau, am comentat într-o tabletă precedentă. Soluția nu poate fi decât aceeași: pleacă cei scumpi, adică Texeira & comp. și … cine vine în loc? Adevărata rezolvare e prea la vedere ca să-ți sară în ochi. A formulat-o Mircea Lucescu: „Îmi place să cresc tineri, nu să cumpăr staruri!” L-o fi auzind și Paszkany? Se mai zice (apud Negoiță) că ar fi venit și sfârșitul lui M.M. Stoica: ”Chiar e un terminat.” Așa o fi, numai că un „terminat” trebuie să fi început ceva. Încă n-am aflat ce.
În cazul altui final sonor, acela al colaborării gazetarului A.N. la un cotidian sportiv, e limpede și regretabil: a fost întrerupt brutal un proces de popularizare în România a ideilor și figurilor de stil practicate de ziariștii străini. Adevărat, trecute pe numele băștinașului – dar ce mai contează, când la noi se fură și oul de sub cloșcă? Mai tristă, alarmantă și, în același timp, dătătoare de speranțe, mi se pare senzația insidioasă că adie o briză de final peste întreg fotbalul românesc. Liga a doua a ajuns cumplit de știrbă și se vestește o rărire și mai severă. Liga I e pândită de abandonuri, retrageri și neputințe financiare. Iar acel nenorocit 1-5 a însemnat sfârșitul tuturor iluziilor! Vasăzică Steaua, fala fotbalului românesc, pierde în Europa (acasă, totuși) cu 1-5 și, în campionat, câștigă, cu 6-0 pe teren străin? Ce fotbal e ăsta? S-a ajuns într-un punct din care se impune remodelarea întregului sistem, scoaterea lui de sub semnul improvizației, voluntarismului exacerbat, aranjamentelor, incorectitudinii, trombonelilor și supușeniei feudale (a nu se citi „federale”). Am ostenit ba schimbând paturile, ba prestatoarele, în vreme ce pe madam Capot și pe ciracii ei nu-i clintește nimeni.
Decembrie, lună a finalurilor … În Mahabharata, vechii indieni spuneau că „sfârșitul bucuriei este totdeauna întristarea și sfârșitul întristării, totdeauna bucuria.”
