Final, la Prut

Toate începuturile având un sfârșit, hai să punem capăt amărâtului sezon de pescuit 2011 cu o ieșire „di granda” la Prut. Pregătită ca la carte, pe măsura importanței evenimentului. Mai întâi, momeala. Gângania transparentă numită vetrică ne-o procură badea X din Frăsuleni, lângă Sculeni. Furnizorul are țol în loc de ușă la bucătărie, lut pe jos, lampă-n cui, arde coceni în vatră și, pe plită, pe post de oale și tingiri, cutii de conserve. Da` are telefon mobil, spre a recepționa prompt comenzile de vetrică: 50 de bani orătania. Le scoate din lutăriile de sub apa Prutului; nu-i treabă ușoară, prețul de vânzare se justifică în bună măsură prin lopătatul trudnic și scoaterea lostopanelor pe mal, spre atentă puricare. Iau, ca de obicei, cam 150 de vetrici – costă trei sferturi de milion vechi. Dacă mai adaug și benzina pe distanța Iași –Frăsuleni – Iași (cu ceva kilometri de mers pe diguri), iaca, se rotunjește primul milion.
Al doilea îl încep din Bazar: râme roșii, râme negre, viermuși, mămăligă vidată, mămăligă neagră, șrot de floarea soarelui, esență de cutare și cutare, cârlige și plumbi de completare, nailon de schimb la mulinete, că ăl vechi a ostenit de stat degeaba în garaj. Telefonez, apoi, amicilor: „e ultima reprezentație, vine iarna, hai la Prut!” Aș! Fiecare află alt motiv să decline invitația: adevărul adevărat este că am îmbătrânit cu toții și nu ne mai e chiar la îndemână hălăduirea prin cele coclauri râpoase și buruienoase uitate de Dumnezeu în no men’s land-ul rămas dincolo de fâșia frontierei…
Așa că, de unul singur, la cinci dimineața, când prin târg umblă numai mâțele, o iau către… unde, că Prutu-i lung? Încerc mai întâi la vărsarea Jijiei; după vreo 25 de km de asfalt bubos, iată tărâmul făgăduinței, Podul Oprișeni. Mașină lângă mașină în dreptul fiecărei tufe. Și doar mi-am zis să nu calc niciodată sâmbăta la Kaufland, Carrefour și la pescuit! Hai, în disperare de cauză, pe niște scurtături desenate de tractoare, să ieșim la asfaltul în Albița. Încă 40 de km și iată-ne la Răducăneni – dar a ieșit soarele și s-a dus naibii ora solunară. Mai departe, la Grozești, apoi la… fără nume.
După ce treci marele dig țuguiat, nădăjduind că în vârful vârfului n-o să întâlnești o mașină venind din direcția opusă, o iei iavaș-iavaș pe un șes nesfârșit, inundabil, buruienos și nisipos, unde neexistând drumuri, le inventezi. Cap compas: răchițile din zare, acolo, musai, tre` să fie Prutul. Mai de mult, într-o dimineață, m-a prins ploaia taman la poalele digului și am fost scos către seară, când s-a îndurat tractoristul Mitică să se întoarcă de la barul comunal „Europa”. Pățit fiind, opresc în dreptul primei stâne, spre a culege informații de la oamenii locului, care știu tălmăci toate semnele cerului. Mă întâmpină un cioban bătrân; abia i se văd ochii sub căciula cât o clopotniță. „Ia spune-mi, bade, azi plouă sau nu?” Ciobanul cercetează norii, apoi dă cu piciorul într-o tufă de pelin ce se scutură zornăit și decretează: „dom` șef, azi nu plouă.” Îl întreb cum de-i așa de sigur. Răspunde impasibil: „d-apu` o zâs asară, la radio” – și-mi arată tranzistorul agățat într-un par. Ei, dacă n-o să plouă, o iau pe dibuite către peninsulă.
Peninsula începe cu o gâtuitură cât să-ncapă mașina și se lăbărțează apoi vreo 2-3 kilometri în care ai parte doar de Basarabie încotro întorci ochii. După jumătate de ceas înțeleg dramatismul situației: azi, trage fusarul. Manualul vorbit pe malul Prutului atenționează: când mușcă fusarul, du-te acasă. Fiindcă lacoma și mărunta fiară colțată se repede prima la cârlig, înghite până-n duoden, după care face pe mortul în păpușoi. Geaba aștepți semnale de la fund, cârligul e ocupat, alt client nu mai vine… Iată că am asistenți: alt cioban, cu aceeași căciulă-stas, mă compătimește: „îi zî de fusar, dom`le… da` dacă vrei un crap… am luat as-noapte unul de șase kile… Io-te-l”. Îl scoate cu greu din traistă: nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește! Admir sculele ciobanului: un ceatlău de doi metri, cu nailon gălbejit și, la capăt, cu un rulment de Dacia 1300 pe post de plumb. Ale mele: mulinete cumpărate din Spania, clopoței din Turcia, lanseta galbenă din Canada, pensa universală din America… O scurtez: nu întâmplător, ciobanul avea cântarul (cu arc) la el. Cumpăr crapul – încă jumătate de milion, dar, oricum, mă-ntorc acasă… pe scut.