Filosofiei și profesorilor mei, cu recunoștință

Chiar în prima zi a acestui an, Iașul universitar și Academia Română sufereau o grea pierdere: Academicianul Teodor Dima, după opt decenii de viață, trecea la cele veșnice. Fiind parte din promoția 1993-1997 a Facultății de Filosofie din Iași, am avut șansa de a-i fi student domnului profesor Dima. De domnia sa m-au apropiat, în mod special, două lucruri. Mai întâi faptul că, prin vot, am fost ales reprezentantul colegilor mei în Consiliul profesoral, apoi în Senatul Universității „Al. I. Cuza”, finalmente fiind ales și pentru a-i reprezenta pe toți studenții UAIC în Biroul Senat. În aceste circumstanțe, am avut șansa de a colabora îndeaproape și cu domnul profesor Teodor Dima, decan, pe atunci, al Facultății de Filosofie. M-au impresionat, încă de la început, blândețea patriarhală a domniei sale, infinita sa disponibilitate la dialog, atitudinea prietenească – dar sobră, capacitatea de a dărui fără a pretinde nimic în schimb. Ca să nu mai amintesc de umorul fin și de o sănătoasă poftă de viață care-i luminau mereu chipul. Toate acestea și faptul că era o somitate în domeniul Logicii au condus, cumva firesc, la o a doua etapă a relației noastre, de mai multă apropiere, prin faptul că l-am ales ca îndrumător pentru teza mea de licență cu titlul „Problema antinomiilor în discursul filosofic”.
Alegerea ca membru corespondent (în 1996), apoi ca membru titular (în 2011) al Academiei Române, nu au adus schimbări în modul de a fi al omului și profesorului Teodor Dima. Aceeași disponibilitate, aceeași naturalețe. Domnia sa se regăsea cu totul într-o spusă a lui Noica. Era, în fapt, întruchiparea acestui citat care îi era foarte drag: „Nevinovăția e o chestiune de vocabular. Trebuie să eviți a numi răul. Omul bun nu vede răul pentru că refuză să-i învețe numele, să-l individualizeze, să-l știe. Există răul și în el; dar intră, nu știu cum, în altă compoziție” (Constantin Noica, „Jurnal filozofic”, Humanitas, 1990, București, p. 66). Când îl pomenesc la proscomidia ce precede Sfânta Liturghie, tot am această încredințare, că la înfățișarea în fața Dreptului Judecător nu s-a aflat în inima regretatului și iubitului profesor Teodor Dima decât „omul bun”despre care vorbește filosoful de la Păltiniș.
Se tot spune că prea des ajungem să vorbim despre cei ce ne-au ajutat în viață, care ne-au marcat traseul profesional sau cel spiritual, doar după vremelnica despărțire adusă de moarte. Constatăm, dar nu prea îndreptăm mare lucru la acest capitol. Iar eu aș dori să repar cumva această ingratitudine. Încep prin a mărturisi că eu, ca preot, ca publicist, ca om, dacă vreți, datorez enorm Filosofiei și profesorilor pe care i-am avut îndrumători la facultatea ieșeană. Regretatul profesor Adrian Neculau și profesorii Anton Adămuț, Petru Bejan, Dan Chițoiu, Tudor Ghideanu, Ilie Fârte, Marius Dumitrescu, Nicolae Râmbu, Cătălin Dîrțu sau Valeriu Gherghel și-au pus, la un moment dat, amprenta asupra formării mele. Nu pot să nu amintesc aici și pe profesorul Mihai Nistor, cel căruia îi datorez lectura unei lucrări prin care am început a-mi modela o conștiință dogmatică: „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit” a lui Vladimir Losski. Tot în acei ani, profesorii Constantin Cucoș și Nicu Gavriluță, chiar dacă nu le-am fost student, domniile lor predând la alte secții, erau (și continuă să fie!) adevărate modele pentru mine, atât în plan profesional, intelectual, cât și în plan spiritual, duhovnicesc.
Confesiuni
Special am lăsat la urmă pe cel care a avut, totuși, cel mai puternic impact în evoluția mea, în saltul de la Filosofie la Teologie. Domnul profesor Ștefan Afloroaei (membru corespondent al Academiei Române din 2015) este cel care, chiar din anul întâi de facultate ne-a vorbit, în cadrul cursului de „Interpretarea textelor filosofice”, despre autori patristici precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie de Nysa. Cursurile și cărțile, dar mai ales viața domniei sale mi-au inspirat, discret, dar constant, apropierea de Teologie. Sub îndrumarea domnului profesor Afloroaei am elaborat și susținut o teză de doctorat dedicată „metafizicii eshatologice” a gânditorului creștin (ortodox!) Nicolai Berdiaev. În fond, a fost o paradoxală, pe de o parte, parafare academică a preocupărilor mele de ordin filosofic și teologic, iar pe de alta – o despărțire amiabilă, dar definitivă, de calea „iubitorului de înțelepciune”. De la metafizică la filocalie, mai pe scurt.
Trebuie să mai recunosc un lucru pe care-l datorez Filosofiei. În vara anului 1996, înainte de a începe cursurile ultimului an de studenție, tot stăruiam asupra „Criticii rațiunii pure” a lui Immanuel Kant. Reflectam la ideea că noi putem afla multe informații despre un obiect aflat în fața noastră, dar nu avem acces la „lucrul-în-sine” (numit numen). Tot așa, avem acces la manifestările sufletului nostru – gânduri, trăiri, adică „fenomene” – dar nu la ceea ce este el „în sine”. Asta m-a cutremurat. Și eu cum ajung la adâncul din mine? Și atunci mi-am adus aminte de un cuvânt din Confesiunile Fericitului Augustin, la care ajunsesem grație profesorului Anton Adămuț: „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumusețe atât de veche, și totuși atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Și iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, și eu acolo, în afară, Te căutam și dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumusețe”. M-au prins zorii cu aceste frământări, dar și cu decizia – de neconceput pentru mine până atunci – de a mă îndrepta către Facultatea de Teologie Ortodoxă.
Teologia m-a ajutat să merg mai departe pe drumul început la Filosofie. Spre exemplu, mi-a lămurit despre ce „altă compoziție”e vorba în acel text al lui Noica amintit mai sus. Explicația o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel ființă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relație, nici loc, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existență și în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci, ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăților) sădite în fire de la scopul lor și altceva nimic”(Filocalia, vol. III, Editura Harisma, București, 1994, p. 31). Iar concluzia mea, de dublu licențiat, aceasta este: Filosofia autentică provoacă, „știe” cel mai bine cum să deseneze pe cer semne de întrebare (acel „nu știu cum” al lui Constantin Noica), dar Teologia oferă răspunsurile. Și Calea. Și Viața.
(pr. Constantin Sturzu, Ziarul Lumina)