Filonul religios al lui Paul Constantinescu

Se împlinește la acest sfârșit de an o jumătate de veac de când compozitorul Paul Constantinescu a plecat dintre noi. Nu a trăit mult, doar 64 de ani, dar a lăsat în urma sa o operă la care ne raportăm cu mult interes. Din păcate, lipsa noastră de cultură muzicală ne face deseori să ridicăm din umeri în fața unor asemenea nume. Impietate! Paul Constantinescu a fost un maestru al sunetelor și descinde până la urmă din spița lui George Enescu.
A creat mult și nu s-a lăsat deloc pe tânjală. Pentru el domeniul nevăzut al muzicii era mijlocul cel mai sigur de expresie a unor stări sufletești și intelectuale care altfel, în culori sau cuvinte, ar fi avut un alt destin al receptării. Paul Constantinescu a scris concerte pentru pian și orchestră, pentru cvartet și cvintet, dar marea lui realizare sunt oratoriile de Crăciun și de Paști prin care a demonstrat că muzica cu filon religios nu este doar monodică și psaltică, ci poate să recupereze din polifonie tot ce este mai bun. Aceasta a și făcut. Am ascultat oratoriul lui dedicat Nașterii Domnului cu mulți ani în urmă și am fost captat de o anume subtilitate a sonorității, care m-a pus pe gânduri. Nu aveam de-a face cu o desfătare în sensul comun al cuvântului. Ființa mea cerebrală era puternic solicitată așa cum întotdeauna în fața muzicii contemporane care indiscutabil îl are ca părinte pe Bella Bartok trăim un fior intelectual rece, dar electrizant și care nu se compară cu ceea ce simțim când audiem un Bach, Mozart sau, vai, chiar Beethoven. Paul Constantinescu a avut un destin special în sensul în care a imprimat creației noastre muzicale o cerebralitate de foarte bună calitate. Sonurile sale par că strâng tot universul sub o calotă glacială ale cărei irizații și vibrații fac din auzul nostru un fel de pâlnie prin care putem să percepem o geneză universală. Grație lui am înțeles că muzica străbătută de un filon religios nu trebuie neapărat să fie sentimentală. Dimpotrivă. Sentimentalitatea îi face rău, îi dăunează, creează un handicap. Muzica de o asemenea factură se adresează sensibilității noastre ascunse, și nu vizibile. Dacă abandonăm provocarea benefică a unor asemenea audiții înseamnă că degeaba am fost înzestrați cu auz. Paul Constatinescu, în tot ce a făcut, a avut o singură miză: aceea de-a ne șlefui auzul și a face din acesta un organ pentru a identifica muzica sferelor. Sferele superioare sunt acelea care se rotesc și prin mișcarea lor scot universul dintr-o determinare strictă. Ce nu e static este viu, desțelenit, chiar înaripat. Muzica are această calitate de-a ne ajuta să ne depășim condiția în sensul în care nu mai suntem tentați să găsim corespondențe uneori vulgare dintre opera ca atare și realitatea pe care, chipurile, aceasta ar oglindi-o. Sunetele fiind invizibile rup orice comună măsură între realitatea înconjurătoare și operă. Opera lui Paul Constantinescu nu are subordonare decât în cer, căruia în mare măsură i s-a consacrat, și pierde legătura cu pământescul pitoresc. Dacă la George Enescu, ca să nu mai vorbim de Ciprian Porumbescu, de multe ori deslușim accente ale melosului folcloric, acestea sunt ca și inexistente la Paul Constantinescu. El în creația muzicală contemporană a făcut saltul spre sonoritatea pură în ale cărei pulsații recunoaștem marea chemare a Nevăzutului. Atras de muzica bizantină, a aprofundat-o și a făcut aproape din fiecare piesă compusă un mijloc de elogiere a virtuților ce încununează lumea răsăriteană. Probabil acesta este meritul lui principal. A fost un răsăritean autentic, dar cu emancipare occidentală. Mijloacele lui de expresie sunt vaste, dar prin concentrare a obținut blândețea șoaptei.
(Ziarul Lumina)