Calea mântuirii ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce știm că de la Dumnezeu am ieșit și iarăși la Dumnezeu ne-ntoarcem și lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce…
Dușmanii
Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obștea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoți, ucenicii Săi văzuți, trimiși de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinții de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmași, unul după altul. Iar vrăjmașii mântuirii sunt aceștia: lumea, trupul și diavolul. Pe aceștia îi arată ca atare toți Sfinții Părinți
Rușinea de a fi bun
Prin „lume” se înțelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioși, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului și, de multe ori, gura și faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceștia, sau lumea, îți iartă orice ticăloșie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte și să te faci mai bun. Oamenii aceștia ai lumii au o ciudată rușine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, și se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor și slava deșartă. Gura lumii grăiește ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: „Nu iubiți lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, care nu sunt de la Tatăl.” (1 Ioan2, 15-16)
Plăcerea se plătește cu durere
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea și rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam și noi ale lumii, umblând în fărădelegi și chinuind pe alții, și astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Așa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…)
Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă
spre îndrumarea noastră,
sau spre stingerea păcatelor trecute,
sau spre îndreptarea neatenției prezente,
sau spre ocolirea păcatelor viitoare.
Cel ce socotește așadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrătește când e lovit – mai ales dacă e conștient de păcatul său – nici nu învinovățește pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăților dumnezeiești…
Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primește, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Și de aceea se face nesimțitor și se tulbură și uneori se războiește aprins cu dracii, alteori hulește pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulțumit, nu primește decât bâta.
Arma iertării întoarce răul spre bine
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că frații săi stau legați într-o robie străină, în întunericul necunoștinței de Dumnezeu și de ei înșiși.
Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea și oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraților și rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire și pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smerește, aducându-ne aminte greșelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmașul nu poate nimic.
Deci, făcând așa, ori de câte ori întâmplarea o cere – dar și când n-o cere – ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ți-o ridică în cale prin frații tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14).
Răbdarea răului nu este o slăbiciune
Cine are darul dragostei, al răbdării și al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neașteptate la Dumnezeu. Așa de pildă, noi nu știm tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuiește din lume și pe cine osândește. Dacă pe cel ce se sălbăticește asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl știe Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face și cu ajutorul tău, prin aceea că-ți dă darul răbdării, al iertării din inimă și al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu și va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar își va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va crește și se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor și împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostași ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, știind Cui crezi, cu ale Cui arme bați război, Cine îți ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusința ta. De aceea au zis Pă-rinții, că pricina mântuirii este aproapele.
Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioși, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostașii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci și toată stăpânia morții. Mântuirea e cununa acestei biruințe. Iar despre nevoința care dovedește răbdarea și credința sfinților, putem spune că e singura cale îngăduită și în stare să mistuie puterea răului și să o facă fără rost și fără vlagă în lume.
(Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăției)
