Fiecare trebuie să-și urce Golgota

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos). Marcu 8, 34-38 și 9, 1
Odată înălțată, Sfânta Cruce umbrește cu harul ei până dincolo de timpul pământesc, așezând între noi și veșnicie o scară a virtuților și nevoințelor duhovnicești. Dată fiind importanța cinstirii de care se bucură, Biserica a rânduit trei trepte consecutive pe care noi să pășim pentru a pătrunde cu inima tainele credinței: Duminica de dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, praznicul Înălțării Sfintei Cruci și Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci.
Vorbind mai cu seamă despre această mare Taină a restaurării noastre ca făpturi îndumnezeite și pline de har, prin Sfânta Cruce suntem îmbrățișați și totodată cuprinși de dragostea lui Dumnezeu, care S-a răstignit „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire”.
Crucea lui Hristos și crucea noastră
O primă lectură a textului scripturistic descoperă faptul că Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu evidențiază dimensiunea personală a cuvântului „cruce”. „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (v. 34). Pe de altă parte, înțelegem că întreaga existență omenească se descoperă sub semnul celor două cruci, care ne stau permanent înainte: Crucea Mântuitorului/ „Crucea Sa” și crucea noastră. Astfel, în contextul acestor rânduieli liturgice pe care Biserica le așază cu deosebire în jurul marelui praznic al Crucii, Îl vedem pe Mântuitorul cum ne poartă prin Crucea Sa de la moarte spre Înviere. Pe de altă parte, suntem conștienți că numai asumându-și roadele Crucii „firea omenească se restabilește în modul ei adevărat de existență, omenescul actualizându-se și întregindu-se numai prin și în Duhul Sfânt. În atare caz, într-o fire ce-și păstrează tăria în mod neschimbat, Duhul Sfânt rămâne statornic, iar omul nu mai cade în moarte, ci este ridicat în Înviere” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină, pp. 286-287).
Cât valorează un suflet?
Mesajul scripturistic din această duminică conține o referire particulară, proprie fiecărei persoane. Cel ce voiește să vină după Hristos este în mod ireversibil cel care „se leapădă de sine”, „își ia crucea sa” și Îi „urmează Mântuitorului”. În doar câteva cuvinte, Domnul definește cea mai înaltă treaptă a asumării personale. Descoperim astfel felul și modul în care creștinul autentic străbate alături de Mântuitorul său Golgota vieții pământești, pentru a ajunge la mântuire. De aceea, în registrul următor, Domnul Hristos vorbește despre cele două finalități ale acestui demers duhovnicesc: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (v. 35).
De aici aflăm care este rațiunea acestei jertfe și pentru ce ar trebui să împărtășim o astfel de experiență. „Sufletul”, ființa noastră întreagă, este cu adevărat cel mai de preț dar pentru omul înzestrat de Dumnezeu cu sentiment, rațiune și voință. Lumea cu toate comorile ei nu valorează nimic în comparație cu sufletul omenesc. Acest lucru este confirmat de Mântuitorul la finele acestei pericope prin două întrebări retorice: „Căci ce-i va folosi omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (vv. 36-37).
Între „a câștiga” și „a pierde”
Să zăbovim puțin asupra paradoxului dintre „a câștiga” și „a pierde”. Despre „cine dorește să-și scape sufletul” putem spune că este departe de adevăratul câștig, întrucât până la urmă el „și-l va pierde”. Despre cine este vorba în fapt? Aceștia sunt cei care, la vreme de mărturisire, caută locul cel mai ferit și poarta cea mai lesne de deschis. De dragul vieții pământești, dau la o parte povara lacrimilor pocăinței, se dezbracă de haina smereniei, nesocotesc postul și rugăciunea. Existența lor se limitează la a fi numai trup, la relații care împovărează sufletul. Acesta devine opac și lipsit de transparență duhovnicească. Departe de dorul și mângâierea lui Hristos, un astfel de suflet, deși „scăpat”, se „pierde”. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește aici despre „stăruința oamenilor după cele deșarte”. „Toți merg pe calea cea largă, toți se dau în vânt după lucrurile din lumea aceasta și nicicând nu se gândesc la cele viitoare; toți se zdrobesc necontenit să guste din plăcerile trupești și lasă sufletele să se topească de foame; primesc în fiecare zi nenumărate răni și nicicând nu simt relele în care trăiesc” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre viețuirea după Dumnezeu“, Ed. IBMBOR, București, 2005, pp. 261-262). Lângă ei îi aflăm pe cei care, pierzându-și sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa, „îl vor scăpa”. Ei sunt mărturisitorii credinței și purtătorii cu voioșie ai crucii, după pilda Mântuitorului Hristos. Dacă Domnului nu i-a fost rușine de Cruce, îmbrățișând printr-însa întreaga noastră omenitate căzută, nici aceștia nu se rușinează de mărturisire. Se lasă răstigniți pentru Adevăr și nu ezită nici o clipă să-l laude și să-l mărturisească, după cum zice și Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (Gal. 16, 14). De aici se lămurește ceea ce este de fapt „crucea noastră”. Ea nu este alta decât „Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”, care s-a făcut a noastră „prin alipirea de ea, prin faptul că ne-o asumăm și o facem a noastră, prin faptul că viața noastră întreagă se lasă modelată, transformată de Hristos, de puterea Jertfei și Învierii Lui. Căci Crucea lui Hristos lucrează în noi răstignirea (moartea) față de lume, cu tot ceea ce înseamnă «lumea» ca realitate a păcatului, ca domeniu (împărăție) al celui rău, și «învierea vieții», adică împărtășirea de viața cea dumnezeiască a lui Hristos Cel înviat” (pr. prof. dr. Vasile Mihoc, `Predici exegetice la duminicile de peste an~, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 245).
Răsplata și jertfa mărturisirii
În ultima parte a cuvântării Sale, Mântuitorul Hristos vorbește despre adevărații mărturisitori și despre cei care „se vor rușina” să mărturisească Adevărul (v. 38). El arată astfel că în funcție de mărturisirea fiecăruia se va găsi răspuns de apărare la Scaunul de Judecată. Cuvintele și Persoana Mântuitorului fac notă distinctivă în mijlocul „acestui neam desfrânat și păcătos”. Din primele veacuri creștine și până astăzi, Biserica a fost supusă unui asalt permanent. De la persecuții la erezii, de la prigoană și defăimare la nedreptățile de tot felul, ispita boldului secular a câștigat pe mulți cu viclenie. Unora crucea li s-a părut prea grea, fiindcă sufletul le era prea lipit de cele pământești. S-au adâncit în necunoaștere și, rușinându-se de Dumnezeu, au rătăcit cărarea spre mântuire. Și cu toate acestea, „sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1). Ei sunt cei care, viețuind încă în trupuri stricăcioase, vor da și ei mărturie despre Adevăr, despre Cruce și despre Înviere.
(Pr. Ioniță Apostolache, Ziarul Lumina)