Fiecare moare singur

În zbor săptămânile trec. Înfloresc teii. Ziua începe să scadă. Vara și-a intrat în drepturi. Vin concediile, vacanțele, voiajurile… Cine să-și mai amintească acea nenorocită zi de primăvară înghețată, când sufletul lui Cezar Ivănescu a părăsit un biet trup chinuit, martirizat, spre a se întâlni undeva, în insula florilor Zante, cu umbra grațioasei treceri a lui Mihai Ursachi și a celebra în ceruri, împreună cu Ioanid Romanescu, „poezia și marii visători”, astfel refăcând, dincolo de hotarele acestei lumi, tripleta de aur a marii poezii ieșene? În zbor săptămânile trec și constat că, deși există cât se poate de clar două culpe, una morală, cealaltă medicală, ambele sever pedepsite de lege, nimeni nu întreprinde nimic!
Un mare poet român a fost ucis de două ori: odată sufletește, printr-un denunț calomnios, și a doua oară trupește, printr-o conduită medicală iresponsabilă – ei, și ce? A fost înmormântat cu onoruri militare, gazetele au publicat necroloage… ajunge! Un adevărat strigăt disperat am primit, pe adresa redacției, din partea fiicei adoptive a poetului: „în această încercare sunt singură și încărcată de o grea datorie morală față de Cezar Ivănescu (…) Încercarea de a afla adevărul este singura formă de supraviețuire pe care o pot accepta (…) Într-un fel, este și o lecție totală de morală, pe care o primesc cu umilință și dragoste de la Cezar Ivănescu, de dincolo de moarte…”
Să n-o lăsăm chiar singură, atât de singură! Scrisoarea, tristă, demnă, impresionantă, se întinde pe mai bine de 5 pagini. Spațiul rubricii nu îngăduie reproducerea integrală. Voi alege câteva pasaje semnificative. Primul dezvăluie atitudinea Uniunii Scriitorilor (care, între altele, n-a fost reprezentată la înmormântare și a refuzat depunerea decedatului în sediul din Calea Victoriei, după cum și directorul Muzeului Literaturii a uimit printr-un refuz similar – „Muzeul nu e capelă!”): „Am fost de față la discuția care a avut loc în seara zilei de 4.02.2008 la sediul USR, unde Cezar Ivănescu era în greva foamei, între Cezar și Nicolae Manolescu (…) tocmai plecare un echipaj al Salvării, iar Dl. Manolescu era foarte bine dispus și se amuza, încurajându-l în derâdere: ’lasă, Cezare, nu știi tu că așa este Dinescu?’ Dl. Manolescu a ținut-o tot în acest stil aparent jovial, lipsit de consistență și de normalitate, cu toate că problemele care se puneau erau în fond foarte grave, de natură profund morală. Aceasta a fost reacția conducerii USR la protestul unui scriitor important (n.n.: poetul cerea să vadă documentele care ar fi susținut acuza de colaboraționism) care nu a fost niciodată membru al nici unui partid, care nu a făcut nici un compromis…” Mai departe, sunt evocate atacurile venite la sfârșitul lui 2007 de la Iași, care „au vizat debarcarea lui de la Editura Junimea”, și, mai ales, știrea difuzată de Agenția Newsin la 29 ian. 2008, completată cu declarația lui M. Dinescu la TV: „este securist… să plece de la Editura Junimea!” Culpa majoră fiind considerată „crima medicală” de la Bacău, „unde, dintr-o operație banală (de hemoroizi), care ar fi trebuit să dureze 15 minute, i s-a tras moartea, după două zile în care a fost lăsat să zacă în stare gravă (…) și nu a avut parte „de un tratament corect și eficient, nu i s-au făcut nici măcar investigațiile absolut obligatorii, nu a fost evaluat pre-operator, a fost supus unei anestezii generale despre care nu am știut nici noi, membrii familiei, dar nici Cezar Ivănescu, care a fost dus precum mielul la tăiere…” Cât despre atitudinea Filialei ieșene a USR, fiica poetului relatează: atunci cînd Cezar a cerut sprijin în disputa cu CNSAS (de fapt, doar cu Dinescu, fiindcă restul membrilor Consiliului s-au declarat străini de grava acuză), președintele Filialei Iași „i-a spus: Unde sunteți, domnule Ivănescu? La București? Vă sun eu înapoi imediat.”
Nu l-a mai sunat niciodată.
Fiecare moare singur.