FIDES PUNICA

Simt apăsarea celor știute și nespuse. Prin 1990, când se-nvârtejeau tornadă pârele și tot soiul de acuze dansau tontoroiul în piața publică, în paginile gazetelor semnau tot soiul de inși dispuși să arate acuzator cu degetul pretutindeni în juru-le, deși mai cinstit ar fi fost să se arate, în oglindă, pre ei înșiși. Mai nimeni n-avea curajul să așeze în pagină vreo vorbă bună, oricât de adevărată ar fi fost, la adresa țintelor justițiarilor improvizați (cu tâlc). Vă mai amintiți sintagma „Teoctist – anticrist”? Patriarhul era lovit din toate direcțiile, n-avea cum să riposteze și, desigur, nici o publicație n-ar fi găzduit ipotetice „drepturi la replică”. Sa fie, oare, acum, prea târziu să se afle și ceea ce nu s-a spus atunci? Poate da, poate nu. Nu-s avocatul Patriarhului și, oricum, Teoctist nu (mai) are nevoie de mirene susțineri tardive și, mai mult ca sigur, expirate. O fac, la îndemnul cronicăresc „să se știe”. Parcă-l aud căinându-mi-se: „M-a trimis cu un în străinătate, ca să mă scoată din țară și, când m-am întors, am găsit dărâmată!” Știe asta cineva? Mă tem că nimeni. Teoctist a îndurat foarte greu mizeria perpetuă a relațiilor cu cel ce se credea „comandant suprem” și în cele bisericești. De câte ori revenea la Iași, Patriarhul mă invita la palatul Mitropoliei și prima grijă era să mă scoată din birou, ca să-mi „arate” iarăși paraclisul pe carc-l știam pe de rost. Plimbarea către paraclis îi permitea să-și verse focul fără grija microfoanelor. (O particularitate a ceaușismului: vor fi fost disidenții ascultați non stop, dar cea dintâi grijă a microfoanelor securității erau demnitarii de rang înalt, inclusiv mitropoliții și Patriarhul) „Ia uite, plouă în biserici, am adunat materiale, am meșteri și nu mă lasă să le repar!” Ori: Noi nu obținem autorizații pentru repararea mănăstirilor, în vreme ce toate sectele își construiesc ce și unde vor”… „Iar mi-a redus numărul de locuri la seminar”… „Iar mi-au tăiat cota de hârtie…” „De doi ani cer să mă primească în audiență si nu-mi dă nici un răspuns…” (Iarăși un „amănunt” neștiut!) „Patriarhia a rămas ca o insulă, or să ne dărâme și pe noi…” Cel mai mult l-a afectat faptul că a fost… păcălit ca un copilaș; după încâlcite și lungi tratative cu „stăpânirea” (în care Biserica a încercat stăruitor să-și apere poziția), constatându-se că, realmente, nu mai exista șansa salvării lăcașurilor propuse spre demolare întru alinierea Bucureștilor (ceea ce, să recunoaștem, s-a petrecut cândva și mai abitir, la Paris) Patriarhul obține promisiunea că unele biserici vor fi translate, iar pentru fiecare altar demolat va primi autorizație de construire a unui lăcaș nou, în marile cartiere de blocuri sau în apropierea fostelor amplasamente. Urmau să se așeze acolo catepetesmele, icoanele și celelalte obiecte de cult din monumentele dispărute. Sigur că nu era același lucru; cum să „schimbi” o biserică veche de 400 de ani pe o zidire nouă, oricât de impozantă ar fi? În situația de atunci (greu de înțeles dacă operăm cu criteriile de astăzi) era, probabil, maximum ce se putea obține. Ei bine, cum se știe, vechile biserici au fost demolate și, când s-au solicitat autorizațiile de construcție promise, nimeni nu s-a învrednicit să le semneze. Tipic exemplu de fides punica, această înțelegere cu Biserica a fost o înșelătorie nerușinată și atât. Poate că vor fi existat, barem teoretic, și alte căi de protest și de eventuală rezolvare, poate că n-a fost altceva decât o răzvrătire în genunchi, dar a vorbi despre „Teoctist demolatorul” e prea mult și prea nedrept. Pentru cel ce semnnează aici și acum, amintirea paraclisului mitroplitan se va învecina mereu cu microelectronica microfoanelor. Cei 170 de serafimi pictați de Gh. Popovici în mărunta capelă ițindu-și capetele din seama puhavă a câte unui norișor par iscoade ce-o pândesc pe Născătoare, împresurând-o și spionând-o…