Fidel

A murit, la 90 de ani, Fidel Castro. L-am cunoscut personal în urmă cu 44 de ani. Așa a fost să fie: în 1972 mă aflam la Havana – urma să scriu o carte despre Cuba, după ce o apariție similară datorată lui Platon Pardău fusese retrasă din librării și trimisă la topit ca urmare a solicitării imperioase a Ambasadei Cubei, scandalizată că autorul sucevean vorbea despre excesiva supraveghere polițienească… inclusiv pe plaje. Președintele Uniunii Scriitorilor, poetul Nicolas Guillen, m-a informat cu evidentă emoție că urmează să fiu prezentat președintelui Castro la finalul unei mari adunări populare ce urma să aibă loc în Piața Revoluției și unde Fidel va rosti un important discurs (kilometric, evident!). Mitingul în sine l-am comentat în cartea „Din Azore, în Antile” („Junimea”, 1973) – cum de altfel am scris acolo cât și cum s-a putut despre viața cubanezului din deceniul 8, adică aluziv, cu grijă și fereală (noroc de subiectele oferite de natura fabuloasă și spectaculoasa istorie a Cubei!), spre a nu repeta experiența lui Pardău.
Am ajuns la Fidel după încheierea mitingului de cinci ore și după ce am trecut prin sumedenie de filtre (de 600 de ori s-a încercat asasinarea liderului!). Nu prea cred că avea chef de mărunte întâlniri protocolare; i-am fost prezentat ca „românul care va scrie o carte despre Cuba”, Fidel mi-a strâns în fugă mâna, mi-a urat „bon viaje!” și succes în descoperirea Cubei revoluționare; asta a fost tot. Se zice că poți desluși caracterul omului după modul în care îți strânge mâna, dar nu cred că proba are valabilitate în cazul liderilor politici, care și-au automatizat de mult gestul, despersonalizându-l total. Oricum, rețin această molatică strângere de mână, orânduind-o în galeria personală shake-hand alături de gestul similar, mai sincopat parcă și mai feminin, cu care m-a onorat cândva, în China, Den Siao-Pin…
Încă 44 de ani după această grăbită și superficială întâlnire protocolară, Fidel avea să dețină prim-planul vieții politice în Cuba, înfruntând cu antiamericanismul său visceral 10 președinți americani, băgând lumea în boale cu criza rachetelor lui Hrușciov și terorizându-și poporul obligat să reziste „revoluționar” cruntei blocade… Reacțiile la moartea lui Fidel sunt pe cât de contradictorii, pe atât de îngrijorătoare prin aceea că fiecare pare a avea, în felul său, ceva dreptate. Trump îl consideră „un dictator brutal care și-a oprimat propriul popor”. Juncker, președintele Comisiei Europene, crede că prin moartea lui Castro „lumea pierde un erou”. Îl susține responsabila CE cu politica externă, Mogherini: „a fost un bărbat hotărât și o personalitate istorică”. Poate explicabil de ce Gorbaciov îl declară erou, dar mai greu de înțeles entuziasmul lui Trudeau, premierul Canadei: „A fost un lider extraordinar, care și-a slujit poporul”.
N-avem spațiu pentru a deschide mai larg evantaiul reacțiilor, spectaculos de diverse și de… ireconciliabile. Notez, însă, câteva repere mai puțin cunoscute, pentru conturarea unui destin, fără îndoială, de excepție. Copil din flori (al unui moșier cu servitoarea) a cucerit Cuba în 1959, la început urmat doar de cei 84 de camarazi îmbarcați pe „Granma”. Se știe că ar fi avut (uneori concomitent!) cinci prezumtive soții: una oarecum oficială (Marta Diaz), alta cu statut de amantă literar-artistică (Revuelta), o amantă spioană (Lorenz) și o alta semioficială (Dalia Sato), cu care a adus pe lume cinci copii. I se atribuie alte 35.000 (!) de cuceriri pasagere: cu o vitalitate mesianică, „servea” o femeie la prânz și alta seara, cu un apetit amintind de Mao, Tito, Beria, Carol II, Mussolini, Gaddafi (numai bietul Ceaușescu s-a dedulcit doar din grațiile coanei Leana!). Nici o amantă proletară: toate din „lumea bună”, blonde, stilate, vorbitoare de engleză.
Se zice că ar fi fost informat din vreme despre asasinarea lui Kennedy, a susținut mereu că Bin Laden este agent CIA, a acuzat Clubul Bilderberg că, din umbră, conduce lumea, a avut luciditatea să recunoască faptul că „modelul cubanez nu mai funcționează nici pentru noi!”, a combătut antisemitismul și a avertizat că, în cele din urmă, Iranul își va avea arma nucleară. L-au detestat majoritatea cubanezilor și l-au prețuit spirite alese. Columbianul Garcia Marquez îi trimitea cărțile în manuscris și ținea cont de sugestiile lui Fidel, „un cititor vorace, iubitor și foarte serios cunoscător al literaturii bune din toate timpurile”. Merită de amintit că lui Castro îi aparține, de fapt, salutul-îndemn „Să trăiți bine!” copiat de Băsescu (și soldat cam cu același succes…).
P.S.
Am… cântărit o carte: are peste 1.100 de file și „trage” către 2 kg! Se intitulează „Deceniul limpezirii, 1906-1916”, a coordonat-o Liviu Papuc și-i o istorie a mult pătimitei Bucovine, așezată „sub lupa Neamului Românesc a lui Nicolae Iorga”. Eveniment editorial! Voi reveni.