Fiara-om. Întâmplări pe care n-aș fi vrut să le povestesc

Cineva se arăta alarmat (alarmată) de „barbaria de a umili niște oameni”. Imaginea care întregea comentariul arăta niște bărbați, foști generali degradați, în bustul gol, cu mâinile legate la spate, așteptând cu capetele plecate ceva. Să fie decapitați, eventual.
Port în mine două întâmplări povestite de martori oculari. Mă obsedează și, de câte ori am vrut să le scriu, m-am oprit fiindcă am simțit că nu pot. Încerc să mă eliberez de ele acum. E vorba de cruzimea inimaginabilă a fiarei-om în război.
Tata Mihai, bunicul meu de mamă, era copil încă. Casa lui se găsea în fața cimitirului din Sângeru. Era primul mare război. Un pluton german înainta pe Cricov, iar grosul armatei române se retrăgea spre Buzău. Doi soldați de-ai noștri fuseseră lăsați, ca ariergardă, să țină cât mai mult în loc înaintarea nemților. Unul trăgea câte un glonț de după colțul clopotniței din cimitir, altul era mai la stânga, după un tei gros. Trăgeau amândoi, rar, către valea pe unde înainta inamicul. Armele erau fără tragere automată, iar focurile lor erau mai mult să arate că acolo e o rezistență armată. N-a fost greu ca nemții să încercuiască locul și să-i ia prizonieri pe cei doi nefericiți soldați. Zic nefericiți, fiindcă nu au fost luați prizonieri pe regulile militare, nici executați. Bunicul a văzut tot, privind îngrozit prin gard. Ambii au fost împușcați sub brațe, la ambele subsuori. Gloanțele au fărâmat oasele articulațiilor. Apoi au fost lăsați să moară în chinuri cumplite. Nu-i greu de imaginat ce s-a petrecut în acea vreme de război, fără spitale, cu armata română retrăgându-se în dezordine. Doi tineri omorâți lent, bestial, de alți tineri, încălcând orice regulă militară și umană. Și unii, și alții erau soldați. Soldații încetează să fie oameni în război?
Eram ziarist în primul an de angajare în presă la Râmnicu Vâlcea. Paznic de noapte al clădirii ziarului ”Orizont” era un bărbat cu părul alb, nea Avram. Părea un om cumsecade. Într-o seară, un coleg adusese o fiolă de țuică din teren și l-a cinstit și pe paznic. L-a luat repede valul și s-a pus pe povestit din război. Fusese soldat în al doilea război. Trecuse Nistrul și românii, aliați cu nemții, înaintau prin sate neștiute. Într-o noapte au rămas într-un sat. Rusesc, ucrainean, nu știa. Soldații umblau după băutură. Au găsit o prăvălie cu obloanele bătute în cuie. Au tras în încuietori și au intrat. Înăuntru au găsit nu numai alcool, ci și o tânără femeie care-și ținea în brațe fetița ei de patru ani. Au violat femeia, bând și hohotind. Au violat copilul. Unul, un soldat român, a avut ideea să introducă în vaginul femeii aproape inconștiente o bucată de var nestins. Au legat-o, apoi, de picioare și mâini. Așa au lăsat-o. Și tu nenorocitule ce ai făcut, am urlat eu, către paznic? Ce era să fac? Eu n-am participat, jur, a spus, dezmeticindu-se parcă, surprins de furia mea, paznicul redacției. Câți ați fost acolo? – am mai bâiguit eu, de parcă mai conta. Opt. Ce s-a întâmplat cu ei? Toți au murit în zilele următoare, că eram în prima linie. Eu am scăpat că m-a pitit o tătăroaică și apoi m-au luat rușii prizonier.
N-am mai vorbit niciodată cu paznicul redacției. În anul următor s-a pensionat și a murit curând după aceea.
Uneori mi se pare că am visat aceste întâmplări cumplite. Că ele nu s-au petrecut niciodată. Că oamenii, fie ei și soldați care mor în război, nu-s în stare de asemenea atrocități. Dar n-am visat, n-am visat…