Fetița cu mâna întinsă

Zile fierbinți de vară. Zile în care îți vine să te bagi în fântână și să nu mai ieși până la iarnă. E parșivă tare canicula asta. Nu-mi place. Îmi fierb creierii în hârbul cu care trebuie să mă deplasez la cabinet. De ceva vreme nu mai merg cu climă. Nici nu mai înjur. E prea mare consumul nervos. Prefer să îmi bat capul cu altele. Cum ar fi drumurile astea care parcă de-al naibii îți favorizează accidentele. Că, nah, suntem îndoctrinați că pe primul loc în producerea de dezastre pe șosele este viteza. Nimic mai fals. Pe primul loc e lipsa de infrastructură. Pe al doilea e prostia unor așa-ziși șoferi. Apoi viteza. În fine.
Am program de la amiază. Nu am alternativă. Sunt obligat să înfrunt condițiile vitrege. Rumeg gânduri de emigrare, așa cum fac de fiecare dată. Știu însă foarte bine că le voi pierde atunci când voi ajunge la cabinet. Privesc în jur cu atenție. La ceilalți șoferi. E unul într-o Dacie. Sunt sigur că se coace mai tare ca mine. Am făcut naveta într-o vreme cu Dacia. Fără atâtea mofturi ca azi. Fără sisteme electronice. Nici măcar servodirecție nu aveam. Cauciucuri intermediare. Bune pe orice vreme. Chiar am trecut cu brio pe vălătucii de gheață formați pe drumul european într-o iarnă cumplită. Ce să fac? M-am adaptat. Să fiu ceea ce se cere de la mine. Șofer, contabil, angajator, amendat, patron, persoană fizică autorizată, IT-ist. Calificare la locul de muncă. Aaa. Am uitat. Și uneori, printre atâtea funcții, medic.
Trafic de oraș. O mulțime de mașini. O mulțime de oameni. Toți se grăbesc. Toți au treabă. Cu toți te calci pe picioare pe la hipermarketuri. O goană nebună după orice. O viață trăită în viteză. Fără atenție la ceea ce se întâmplă în jur. O viață izolată într-o societate mereu pe fugă. Așa ne alienăm. Nu numai noi. E fenomen global. Socializare doar în online. Compasiune doar în online. Spirit civic la fel. Proteste de asemenea.
De când conduc, numai roșu prind la orice semafor. Așa și acum. Stau cuminte la rând. Mă uit în jur. Văd o fetiță cu părul blond. Nu are mai mult de 6 ani. Cu un tricou cândva alb. Cu o pereche de pantaloni de trening. Albaștri. Murdară pe față. Are părul prins cu un elastic. Ochi verzi. Limpezi. Vine spre mine și bate în geam. Întinde o mână. O întreb cum o cheamă. Nu răspunde. Stă tristă cu mâna întinsă. Îi spun că dacă vorbește cu mine îi dau bani să-și cumpere înghețată. Trag un ochi la semafor. Mai sunt 70 de secunde. Timp berechet. Fetița încearcă un zâmbet. Are dinții stricați. Un copil cu care viața asta nu a fost generoasă. Un copil trimis la cerșit. Un copil abuzat. Din ce știu, cerșetoria e ilegală în România. Dar cine să mai aibă timp, energie, interes și compasiune pentru a aplica legea? Într-o țară în care sistemul sanitar se bazează pe plic. Într-o țară în care se defrișează pădurile. Într-o țară în care se găsesc sute de milioane de euro pentru retrocedări cu dedicație, dar nu există un leu pentru copiii bolnavi de leucemie. Într-o țară în care ne furăm unii pe alții în fiecare zi.
Lăsăm copiii să fie abuzați. Scoși la produs. Și întoarcem capul. Măcar să nu-i vedem. Zâmbesc amar. Dau fetiței un corn și o sticlă de apă. Închid geamul și îmi doresc să prind o viteză atât de mare încât să mă ducă hârbul ăsta într-o altă galaxie. Unde există viață atât de inteligentă încât să nu ia contact cu rasa umană niciodată.