Fetița cu cizmulițe

Din ce îmi spun tot felul de fufițe pe la televizor, citând tot felul de umflați care conduc destinele acestei țări sinistre, am înțeles că e criză. Am înțeles că lumea o duce greu, că nu are bani de mâncare, de pastă de dinți, de medicamente, de săpun, de hârtie igienică, uneori, nici de tampoane. Așa se spune, nu? Că nu sunt locuri de muncă. Tinerii nu au nici un viitor, pensionarii abia trăiesc de pe o zi pe alta. Privațiunile sunt la tot pasul. Vă tot povestesc și eu de tot felul de bătrâni neajutorați, de bunici care nu-și permit tratament pentru bolile lor cronice.
În piață sunt bătrâni mulți. Bătrâni care abia se mișcă. Bătrâni care cară plase grele. Care așteaptă cuminți, nostalgici parcă după cozile comuniste, să vină duba cu femeia aia care aduce lapte proaspăt de la țară. Bătrâni care cresc copiii generației de mijloc, prea ocupată cu munca și cu datoriile pe la bănci pentru a mai fi atentă la modul în care le cresc progeniturile. Că, deh, lasă copilul la mama și ea merge la mall la o cafea cu fetele sau pe la saloane încercând să repare într-o oră ceea ce natura a distrus în ani. El cu fotbalul, cu iPhonul lui în jurul căruia se învârte lumea de nimic în care trăiește. Și toți acești bătrâni, stoici, gârboviți de ani, boli și lipsuri, stau la coadă la carne, la lapte, la pâine, la varză murată, la sfeclă, dar au în buzunar un leu în plus să-i cumpere nepotului ceva dulce. Uffff. Unde ești Tu, Doamne, cu dreptatea pe care ai promis-o tuturor?
M-am dus să cumpăr o ladă de bere pragheză și am văzut, pentru prima oară în viața mea, o casieră plângând. Mă apropii de ea.
– Ce ați pățit, doamnă? De ce plângeți așa?
– Domnule, înaintea dumneavoastră a fost o fetiță. Cu mama ei. A văzut mititica niște cizme. Și avea ochii plini de lacrimi pentru că mama nu a avut bani să i le cumpere. Și m-am gândit la mine. Eu am pățit același lucru când eram mică.
Și se apucă iar de plâns. La naiba! Oriunde merg, am parte de emoții care mă destabilizează.
– Doamnă, aveți cuvântul meu că asta nu va rămâne așa. Haideți să căutăm fetița. Vorbesc eu cu mama.
Și uite așa, am pornit cu casiera prin magazin. Eu, gras, chel, îmbrăcat în negru, cărând lada cu bere. Casiera suflându-și nasul în servețelele dăruite, galant, de mine și plângând. Făceam o echipă pe cinste, nu? Minunat tablou.
Am găsit fetița. Casiera merge la ea. Eu trag mama lângă mine.
– Doamnă dragă, nu vă cunosc, nu mă cunoașteți. Știu de la casieră că fetița a vrut o pereche de cizme.
– Lăsați-mă, domnule, că și așa sunt necăjită. Nu am avut cu cine să o las, că nu o luam cu mine. Nu e bine să mergi cu copilul prin magazine atunci când nu ai bani. Dar ce să fac? Eu nu lucrez, soțul a plecat de câțiva ani dintre noi. Mă chinui cum pot să o cresc.
– Vă cred. Doar că fetița își va aminti ziua asta toată viața. Ziua în care nu i s-a împlinit o mare dorință. Dați-mi voie să vă ajut.
Mă bag în situații care nu mă privesc, fix aiurea. Așa fac și la cabinet. Mă păcălesc. Cred că pot salva lumea. La naiba!
Ticluim un plan. Duc fetița și casiera la o terasă din faimosul supermarket și le cumpăr suc și prăjituri. Iau mama și mergem în magazin. Cumpăr cizmele, care costau dracului 50 de lei, și-l abordez pe un schilod de la un magazin de telefoane, care era îmbrăcat în Moș Crăciun. Îi dau 20 de lei și-l trimit la masa cu fetița. Cu cizmele.
Dragii mei, tremură carnea pe mine și acum. Nu am mai văzut o asemenea privire și un asemenea zâmbet pe fața unui copil. Pe bune. Dacă nu mă țineam tare plângeam și eu ca o fată mare în fața unui batalion de pârnăiași.
Pe fetiță o cheamă Adnana. Adnana Isabela. Are 7 anișori și a avut cel mai frumos Crăciun.
Stau acum și mă îmbălsămez cu bere pragheză. Și mă gândesc la un anumit Dispensar, la un anumit Vindecător, la un om care trage de el la maximum, sperând că astfel viața lui nu va fi în zadar. Sperând că nu va mai râde plângând. Sperând că nu va mai hrăni nădejdea cu deznădejdi.
Și mai ales sperând să-și găsească locul într-o Românie care face toate eforturile să-l dea afară.