Aproape uluitor, seara a doua a început fix la ora 21.00, chestie complet atipică pentru blues în general. Cel care a deschis-o a fost Clay Windham, alături de el aflându-se pe scenă Nașu’ la tobe și Dani Saghin la bas. Conform ritualului, li s-au alăturat, pe rând, Ryan Donahue, stilistul comparabil cu Clay ca eleganță, Hanno Hofer („și muzicuța sa fermecată”!, ar fi scris vreo reporteriță „de specialitate” de la ziare serioase, centrale!) și Dean Bowman, de data asta mult mai blând, mai „soft” decât în noaptea precedentă, fiindcă, așa cum iarna nu-i ca vara, nici blues-ul lui Clay n-are sălbăticia celui al lui Rareș Totu. Dincolo de Texas-ul natal, prezent în prima parte, Clay ne-a mai servit cu ceva Muddy Waters (You Ain’t Like You Used to Be) ori B.B. King, desigur Thrill is Gone.
Așteptați cu emoție, sârbii numiți The Blue Family au descins cu puține minute înaintea orei la care ar fi trebuit să cânte, așa că până și-au dus bagajele la hotel, până au montat sculele, până au făcut sound checking-ul să tot fi trecut vreo oră. De ce așa târziu? Simplu, cutremurător și totodată fabulos: basistul lor face dializă la fiecare 48 de ore! Așa încât sâmbătă, la 6 dimineața, era în spital la Belgrad, de unde, după dializă, s-a urcat în microbuz și dă-i drumul pân’ la Suceava, vreo 800 de km! Duminică – înapoi, că luni la ora 6 avea din nou nevoie de dializă. Da, există eroi în blues. Cât despre cântare, ce să mai spui? Chitaristul-vocalist, leader-ul grupului, este fenomenal, cu o voce de negru sadea, iar muzicuțista lor, bijuteria numită Ana Radzic, e dinamită pură: trăiește fiecare secundă la intensitate maximă, schimbă câte 2-3 muzicuțe la fiecare piesă, iar bucățile alese sunt exclusiv boogie-woogie / rock’n’roll, încât după o oră te întrebi cum de mai respiră. Nu cred că a rămas în sală bărbat care să nu se fi îndrăgostit de Ana total și pe veci!
Ne-a trebuit ceva vreme să ne revenim din șoc… numai bine cât să avem parte de altul: venit ca superstar suprem al evenimentului, „norvegianul” Mircea Ruși (cel care chiar în timpul ediției precedente primise vestea că fusese decorat de Regele Olaf pentru „servicii culturale aduse Norvegiei”) n-a venit cu mâna goală, ci cu încă doi norvegieni, muzicieni de primă mână: Kiell Martin Sirnes – la tobe și vocal, fabulos pe ambele „instrumente”, și „băsarul” Frank Overland, impecabil în tot ce făcea. Mircea / Joe Rusi (cum îl știe lumea blues-ului de dincolo de România) a început cum se cuvine: cu Crossroads, desigur, a mai atacat și sistemul sanitar cu I Don’t Need No Doctor, ne-a topit cu o baladă (proprie, presupun, că am uitat să-l întreb), Knockin’ on My Door All Day, iar apoi ne-a distrus psihic cu cea mai hard versiune a lui Come Together (de s-a bucurat și John Lennon, acolo, lângă Fane), dar și cu Oh, Well-ul lui Peter Green / Fleetwood Mac, care zău că a sunat și mai bine anul ăsta decât anul trecut, când ne dăduse pe spate!
La bis nu puteau lipsi Mojo Working (cea mai cântată în cele două seri, de patru ori!) și Mustang Sally (asta doar de trei!). Am înțeles o dată în plus de ce Mircea este de ani buni bluesman-ul numărul 1 în Norvegia, iar Hanno, care l-a susținut și acum, la vreo două piese, cu muzicuța, se vedea că se bucură că în tinerețile lor îl ajutase pe Mircea să-și facă loc printre „greii” de-aici. În Norvegia și-a făcut singur.
Așa cum se cuvine, nici nu s-a încheiat bine Festivalul că… a reînceput! Adică s-a trecut la obligatoriile „jam sessions”, în care s-au experimentat toate formulele posibile, cu Hanno, Clay, Ryan, Mircea și sârbul (scuze, dar toți am ținut-o minte numai pe Ana!) la chitare, cu Dani și Frank (ba, pe la o bucată, a luat și Clay un bas de pe-acolo) la chitare bas, iar la tobe, de parcă Nașu’ și Kjell n-ar fi fost de ajuns, a izvorât (hai, că și asta e intrată în tradiția festivalului!) însuși Bobby Stroe care, ca întotdeauna de altfel, a fost „pe felie” și chiar mai mult decât atât, făcându-ne să credem că dacă la vreo ediție s-ar îmbăta toți tobarii, n-ar fi nici o problemă: îi suplinește Bobby pe toți.
Și uite-așa, din formulă în formulă, au cântat oamenii ăștia tot până la 4… dacă n-or mai fi cântând și acum! Că eu, când am plecat, tocmai încropeau o nouă formulă: Clay, Cyfer, Dani și Nașu’. Pe care i-am pupat acolo, pe scenă! Cu Hanno am făcut obișnuitul schimb de bancuri, Miki Tewe (aflat, ca întotdeauna, în spatele evenimentului, cu elanul și kilogramele-i neștirbite!) m-a distrus vorbindu-mi despre niscai concerte de pe la Viena, Clay a ținut morțiș să-i număr literele (ca român talentat ce mă aflu!) din niște propoziții în engleză (mi-a ieșit fără greșeală!), iar ca toate să fie corecte până la capăt, trebuie salutate cu drag Primăria și Consiliul Local Suceava pentru consistenta sponsorizare a festivalului. Care festival a oferit și o premieră: fiecare spectator a primit cadou câte un CD intitulat Con-Fusion, cu un Fane veșnic tânăr pe copertă. Cum de la cine? De la Stelian Nistor, care a găsit un producător tocmai la Amsterdam, de unde discurile au sosit în chiar ziua deschiderii. Respect și iubirea noastră, a tuturor, Stelică! Și tot atâta pentru Bobby Stroe, omul care se identifică nu doar cu Festivalul, ci cu Blues-ul în general.
Din sală n-a lipsit nimeni: erau Sorin Dorneanu, Stavros, Dan Munteanu, ba și „canadianul” Dragoș Agapescu! Și Droguleț, și Cornel Grosar, și Sabina Fînaru. Și Azad (blues armenesc!?), și Gogu Stroe, ba și Adi Agache. Și celelalte sute de iubitori de blues, de frumos, de Muzică. Puținii rătăciți din prima seară au lipsit în următoarea. N-a lipsit, ba chiar ne-a oferit tuturor câte o doză consistentă din enormu-i suflet, Vali Răcilă, Sir Blues. De fapt, înaintea tuturor, acest eveniment excepțional înseamnă Sir Blues și Sir Bobby Stroe. Sănătate!
