Când s-au gândit să dea Festivalului de Blues denumirea de Con-Fusion, băieții ăia, evident mai deștepți decât mine (că mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap așa o metaforă), știau exact despre ce e vorba, adică indiferent de ce nume anunți pe afiș, acolo, pe scenă, se produc fel de fel de combinații și permutări, încât nu mai știi cine cu cine ar fi trebuit să se afle în fața ta. Asta, ca să nu mai vorbim de faptul că și dintre spectatori se mai înfige-n scule câte unul care în mod sigur face față cu brio challenge-ului.
Așa s-a întâmplat în chiar prima seară, în care cea mai aplaudată apariție n-a fost nici a lui Hanno, nici a lui Cyfer, Totu, Ryan ori Nașu’, ci a lui… Teo! Cum, care Teo? Teodor Cușnir, sucevean, care la cei… 10 ani (!!!) ai lui a „rupt” tobele pe care i le cedase Nașu’ (Claudiu Purcăriu, pe care, înainte de a-l ști de la Nightlosers, vi-l amintiți din dosul unuia din butoaiele de la System, nu-i așa?), iar Teo, secondat de Hanno Hofer, Cyfer (chitare) și Dani Saghin la bas, a bătut cât se poate de „profi”, ba a tras și-o mamă de solo, ca desert. Hai s-o luăm acum și cronologic. Așadar, prima seară s-a deschis cu Vali Răcilă, siamezul întru blues al lui Fane. În nota lui obișnuită, adică atacând în cel mai neobișnuit fel cu putință „clasice” precum Crossroads ori Sweet Home Chicago, dragul de Vali ne-a depănat și istoricul numelui de Sir Blues, stârnind amintiri, emoție și chiar lacrimi.
A urmat Cyfer, cu Dani la bas și Nașu’ la tobe, cu invitați: Hanno la chitară (că în restul Festivalului a fost muzicuțist!) și, cum ziceam, Teo Cușnir la tobe. Maniera, să-i zicem de hard blues, în care Cyfer se simte cel mai în largul lui, ne-a adus în urechi (de unde ni s-au pus direct pe suflet!) fel de fel de chestii, de la compoziții proprii (mai compune și altcineva blues în România!?) până la Baby Please Don’t Go, I’m Ready ori Mojo Working.
Până aici, a fost în regulă: ce era pe afiș a fost și pe scenă. Seara, de fapt dimineața, că era vreo 2.30 când s-a urcat pe scenă, ar fi trebui să o încheie Midnight Express, adică Raul Kusak și alte trei nume. Numai că Raul, prins cu ceva treabă grea pe la București, n-a putut veni. Ca atare, ce ne fu dat să vedem? Că pe scenă se aține însuși Ryan Donahue, pe care-l iubim toți cei ce l-am văzut anul trecut: un chitarist (mai tehnic decât s-ar cuveni!), din familia de artizani ai blues-ului din care face parte și Clay Windham (pe care până și cei care nu-l văzuseră, sau care nu prea au treabă cu muzica, l-au „citit” ca fiind „tata” celor prezenți acolo). Ca atare, a urcat și Clay, ba și Dani Saghin la bas, plus, desigur, Nașu’ la tobe…
Și tocmai când ne gândeam că-i cam gata, hop și Rareș Totu, cu un grup cam de puștani, dar ce meserieee! Așadar: keyboards – Cosmin Farcaș, tobe – Costel Bărbășelu, bas – Sebi Joo. Și, de parcă n-ar fi fost și așa prea de ajuns, după vreo 3 – 4 piese „grele”, ni-l anunță ca „guest” pe Dean Bowman. Domnul acela de culoare, care acum vreo două luni a cântat la Thales Fălticeni niște gospel-uri de-ți dădeau lacrimile… că mă și gândeam: ce-o să facă aici, cum o să cânte gospel cu Totu care face chitara bucăți?… Și unde nu se puse Dean să urle de sărea tencuiala de pe pereți și ne întrebam cât or să reziste boxele la așa atac! Un singur cuvânt îl poate caracteriza pe Dean, anume: fa-bu-looos! N-am crezut că Higher Ground a lui Stevie Wonder poate suna atât de „hard”, cum n-aș fi crezut vreodată că Freedom a lui Jimi Hendrix poate fi abordată într-o versiune de peste… 17 minute! În sală: entuziasm, ovații, delir. Iar ca masa să fie cu adevărat bogată, dacă tot și-a expus vocea la autodistrugere, Dean, cu sprijinul (frizând demența) din partea lui Rareș și a gang-ului, a băgat un bis. Ghiciți ce? Desigur, tot Hendrix: Voodoo Chile, și ea ușor upgradată față de original, adică dusă până la 22 de minute! Nu știu cum se simțeau cei de pe scenă la final (de fapt, știu, c-am vorbit cu ei), dar noi, cei care doar ne holbam, eram de parcă ieșiserăm din mină: storși, vlăguiți, distruși. Da, poți ieși epuizat dintr-un recital. D’apăi din patru, câte am avut în prima noapte. Despre cea de-a doua, plus multe din culise, în ziarul de mâine.
