Din câte știu, Bobby Stroe, inima și mai ales creierul Festivalului de Blues dedicat memoriei lui Fane Adumitroaie, ajuns în mod aproape inexplicabil la ediția a VII-a (nu că Fane nu l-ar merita cu vârf și îndesat, ci fiindcă blues-ul nu prea e frate cu românul), nu intenționa inițial să-l întindă pe 4 zile, dar cei care i-au forțat cumva mâna au fost chiar artiștii, care au ținut să facă un promo deosebit, susținând concerte gratuit în zilele premergătoare deschiderii oficiale. Lucrul este cu atât mai remarcabil cu cât pe nici unul din ei banii nu-l dau afară din casă și demonstrează, cui încă nu știe despre ce-i vorba, că în acest gen de muzică există cu adevărat solidaritate de breaslă și dragoste pentru public. De altfel, s-a văzut mai bine ca niciodată că această superbă adunare anuală a celor care trăiesc din blues sau pentru blues arată chiar ca o mare familie, în care artiști și public laolaltă cântă, vorbesc și beau bere împreună, încătușați de bună voie de blues, mama de necontestat a tot ceea ce înseamnă Muzică.
Prima seară: aproape groaznic
Miercuri, cam pe la ora la care așteptam emoționați (că înfrigurați aveam să fim pe timpul cântării, când au fost cam vreo 6 grade!) primul spectacol gratuit, în incinta Universității, la Grădina Englezească, s-a pus de-o ploaie de sorginte aproape nordică, adusă, bănuiesc, chiar de cei care aveau să facă deschiderea: Joe Rusi, „norvegianul” nostru, împreună cu alți doi norvegieni veritabili, îndrăgostiți și ei iremediabil de Suceava și de Festival. De altfel, basistul mi-a spus în ultima seară că deja așteaptă reîntoarcerea de la anul! Împreună cu ei, celălalt artizan al evenimentului, Rareș Totu, un soi de factotum, care pe lângă deja clasicizata-i măiestrie la chitară, a asigurat și sunetul, atât fizic (că nu mai termina de descărcat aparatură!) cât și tehnic, prestând ca sunetist (și zău că s-a simțit, sound-ul fiind de o calitate vecină cu perfecțiunea) pe întreaga durată a evenimentului, dar și copilul-minune al clapelor, Cosmin Farcaș. Cu toată vremea haină, cei vreo 50 – 60 de zgribuliți ne-am simțit de-a dreptul privilegiați. Eu, încă mai mult, din moment ce Joe n-a uitat de „Oh, Well”-ul lui Fleetwood Mac, devenit aproape brand propriu. Și zău că a sunat încă mai bine decât anul trecut!
Joi, pe „faleză”: nebunie fără frontiere… de vârstă!
Al doilea concert gratuit a avut loc în plin centru, lângă Muzeul de Științele Naturii, vizavi de Oscar Wilde. Și nici măcar aici n-am numărat mai mult de vreo 60 – 70 de oameni veniți pentru blues.
Am să încep prin a spune că Bobby m-a făcut fericit când m-a rugat să prezint eu grupul din deschidere: Renove, avându-l drept leader pe Teo Cușnir, ajuns la cei 12 ani deja un nume în blues, fiind prezent pentru a 3-a ediție consecutiv pe scenă. Băieții au cântat câteva clasice, dintre care „Johnny B. Goode” al lui Chuck Berry a sunat foarte bine. A urmat unul din momentele de vis ale ediției: Vali Răcilă cu vreo 5 sau 6 chitare (tot aia de tablă ne-a plăcut cel mai mult!) și Raul Kusak cu cele… 25 – 30 de degete pe care le plimbă pe keyboards. N-are sens să detaliez: știe toată lumea că le-am declarat ambilor iubire veșnică. Următorul urcat pe scenă a fost „austriacul” Marius Dobra (mamă, ce marfă de calitate am tot dat la export!), cel care anul trecut ne impresionase cu asupra de măsură. Anul ăsta, parcă și mai și, susținut de cei doi norvegieni și de Cosmin Farcaș. Nici n-a coborât bine, că locul a fost ocupat de Rareș Totu… și de Jimi Hendrix, că doar ediție fără „Voodoo Chile” nu există. Și nici fără aplauzele „fără număr” pe care le-a meritat din plin. În sfârșit, ceea ce s-a dorit a fi capul de afiș: un trio care cânta de câteva săptămâni în formula Hanno Hofer (nu, nu se poate Festival fără Hanno!), Raul Kusak și, în premieră pentru noi, un american (chestia cu exportul!) numit Liviu Pop și despre care atât Bobby, cât și Hanno îmi spuseseră numai de bine. Acum, după ce l-am și văzut/auzit, l-am trecut pe lista mea de monumente în viață… pe care i-o doresc suficient de lungă cât să poată încânta câți pământeni se poate, dar și extratereștri, din rândul cărora e clar că provine!
Vineri, o zi nebună
Cică în cursul dimineții, Joe Rusi a susținut un Seminar de Blues la Liceul de Arte. Unde el știe ce-o fi spus și demonstrat, astfel că seara a debutat cu două grupuri de copiluți coordonate de profesorul Rusi, prilej de mare bucurie pentru toată lumea prezentă, ideea fiind că blues-ul nu numai că nu moare, dar are și viitor. Primii „grei” ai serii au fost The Story Tellers, adică Marcian Petrescu, cu mai puține muzicuțe decât de obicei (mi-a explicat că la costumul de scenă nu se asorta tradiționala-i cartușieră încărcată de muzicuțe, și îi dau dreptate) și excelentul chitarist Florin Giuglea, care tocmai ce a terminat de înregistrat un album (cum, unde?, la Memphis și Nashville!), recitalul lor purtându-ne pe malurile Mississippi-ului, chestie oarecum surprinzătoare, deoarece Marcian ne plimba de obicei pe ale Dâmboviței. Așteptat cu emoție, fiindcă Bobby ne zăpăcise cu câtă reclamă îi făcuse, irlandezul Lee Hadley ne-a convins că Bobby de fapt ne mințise… în sensul că nu ne zisese cât trebuia! O apariție absolut entuziasmantă, un entertainer perfect, amestecând blues cu funky, cu rock ’n’ roll și chiar cu… muzică ușoară, care a adus tot publicul lângă scenă, i-a pus la cântat pe toți cei prezenți (și n-a tras nimeni chiulul!) și s-a împrietenit înainte și după recital cu fiecare din cei 500 – 600 de spectatori prezenți. E momentul să fac această paranteză: a fost seara cu cei mai mulți spectatori din toată istoria Festivalului, printre ei numărându-se și italieni, olandezi, americani, ba și vreo 20 de australieni, dintre care câțiva, cu care am stat de vorbă, mi-au spus că mai fuseseră pe la festivaluri, însă acesta li se pare perfect în toate privințele, de la calitatea muzicii și până la organizarea locului de desfășurare. Aici trebuie aduse cuvenitele elogii lui Radu Bores, „vinovat” în egală măsură cu Bobby de reușita deplină a evenimentului. În sfârșit, nemții: Henrik Freischlader Trio. Nemți care le au cu blues-ul!? Era întrebarea care ne-a măcinat pe toți. Răspunsul a venit de pe scenă: le aveau! Ba chiar în exces, pot zice fără ezitare. De o virtuozitate dusă la extrem, fiecare din cei trei s-a dedat la solo-uri excepționale, mai ales pe parcursul de vreo 31 de minute (!!) al ultimei piese, în care au trecut de la blues la hard și la improvizații de free jazz absolut năucitoare.
Sâmbătă, final apoteotic
N-a fost mare surpriză să constat că eram parcă cu vreo 100 de oameni mai puțini decât în seara precedentă, vinovați fiind sfinții Constantin și Elena. Oricum, un Constantin (Gheorghe, ex-arbitrul, fan de blues și rock și prieten de-o viață) a lăsat propria-i petrecere baltă și a venit să-l vadă pe Josh Smith! Iar cei care n-au ajuns, cu siguranță au ce regreta tot restul vieții. S-o luăm însă ordonat: primul a fost belgianul Tiny Legs Tim, un teenager, credeam eu. Nu. Deși arată așa, are peste 30 de ani. Și mânuiește chitara ca un iluzionist. A plăcut enorm, iar după cântare cred că a bătut recordul la selfie-uri, toate fetele prezente, ba și destui băieți, făcând realmente coadă. Mike Godoroja & The Blue Spirit au făcut ceea ce așteptam mai toți, adică ne-au adus din nou setul de piese Led Zeppelin, mai degrabă prelucrate decât preluate, încântându-i mai ales pe connaisseurs. Prilej cu care a trebuit să explic câtorva vecini, mult mai tineri, că asta-i „Moby Dick”, astălaltă-i „Whole Lotta Love”, și tot așa. Se făcuse deja friguț când a urcat pe scenă ceea ce știam că va fi capul de afiș al întregului Festival, conform elogiilor nemăsurate cu care ni-l recomandase Bobby Stroe: chitaristul american Josh Smith. A fost suficient să atingă doar o dată chitara, că toți ne-am bulucit spre scenă. Dincolo de orice discuție, este cel mai bun chitarist din întreaga istorie a Festivalului, cei care am avut ocazia să-l vedem și pe Lance Lopez în urmă cu vreo 6 ani întrebându-ne probabil încă multă vreme de acum înainte care din cei doi e totuși vârful absolut. Josh a rupt realmente cele două chitare, cântând exclusiv piese proprii, majoritatea din ultimul său album (unde îl are drept „special guest” pe însuși Joe Bonamassa! – mai e nevoie să zic și altceva!?), solo-urile sale fiind realmente luminoase și de o varietate copleșitoare, fie că era vorba de blues, baladă sau funky. Ne-a cerut voie să cânte și un rock (zicea că „unul pe seară e permis”!!), noi i-am dat voie, iar el a dat-o într-un hard de ne-a făcut bucăți! Ultima piesă am cântat-o cu toții, drept pentru care azi sunt vreo 500 de răgușiți în târg… și care tot n-au aflat „Where Is My Baby”! La bis, a dat de-un Hendrix oarecum atipic, balada „Angel”, din albumul „Cry of Love”, dacă nu mă-nșeală memoria. Josh Smith, la prima lui apariție în România, a fost realmente impresionant. Dar și impresionat de felul în care a fost primit, înțeles și apreciat. Sunt sigur că va povesti la el acasă, în L. A., despre felul extrem de plăcut în care a rămas „ConFused”, după cum a declarat-o chiar pe scenă.
Concluzii
A fost de departe cea mai amplă, mai lungă, mai diversificată muzical dintre toate edițiile Festivalului. Și cea cu cei mai mulți spectatori. Adunate, toate astea se pot rezuma la un singur cuvânt: Ex-cep-ți-o-nal! Cu siguranță că Fane a zâmbit Acolo și și-a mai spus o dată că dacă plecarea sa a produs așa o chestie, atunci aproape că merită. Oricum, eu parcă mi-aș fi dorit mai mult ca Fane să fie încă aici. Sau chiar a fost? Că erau câteva zone mai întunecate, unde nu-ți dădeai seama din prima cine-i pe acolo.
