Fericitul Augustin – vocație și chemare tainică la sfințenie

„Căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine“. Regăsim aceste cuvinte, din care întrezărim destinul unei vieți marcate de zbuciumul căutărilor, de dorul sufletului pentru Părintele ceresc, în introducerea Mărturisirilor Fericitului Augustin. Aici, cu o sinceră cercetare a cugetului, acesta își dezvăluie cele mai tainice gânduri și trăiri, descrie urcușurile și căderile sale sufletești, preamărește dragostea nemărginită a lui Dumnezeu față de creatura Sa, oferind totodată propria viață drept pildă de convertire la Hristos.
Asemenea Sfântului Apostol Pavel, Fericitul Augustin Îl descoperă pe Dumnezeu destul de târziu, după o perioadă în care s-a îndeletnicit cu studierea științelor profane, dedându-se în același timp plăcerilor, distracțiilor și neorânduielilor morale, pe care le va regreta în Mărturisiri; numindu-se pe sine „fiu al lui Adam“, el recunoaște faptul de a fi eșuat inițial în folosirea darului libertății dat de Dumnezeu fiecărui om, irosindu-și timpul în desfătări, rămânând străin de vocația primordială a omului, aceea de a crește în comuniune de iubire cu Dumnezeu; la o astfel de viață binecuvântată îl îndemna fără încetare mama sa, ale cărei rugăciuni i-au însoțit anii tinereții și a cărei credință statornică pentru îndreptarea fiului l-au făcut pe un episcop al vremii să rostească cuvintele: „Nu poate pieri fiul atâtor lacrimi“. Și, într-adevăr, fiul atâtor lacrimi nu a pierit, căci Dumnezeu a lucrat în el mai presus de puterea de așteptare sau înțelegere a oricărui om, transformând lacrimile mamei în bucuria nașterii întru credință a iubitului său fiu.
Mai ales cartea a opta a Mărturisirilor prezintă detaliat momentul convertirii sale la creștinism, moment petrecut în grădina casei unde locuia împreună cu prietenul său, Alypius. Aflat în impas spiritual, sfâșiat de neputința de a se rupe definitiv de omul cel vechi, Augustin percepe acest moment ca pe unul revelator, căci Însuși Dumnezeu îi pare a grăi prin glasul unui copil care cânta și repeta în continuu: „Ia și citește, ia și citește“.
Dorința puternică de a se ridica la trăirea unei vieți mai înalte îl face să întrevadă realitatea vieții veșnice, să fie atent la momentele de har dăruite de Dumnezeu și la semnele în care glăsuia chemarea Sa. Urmând îndemnul acelui copil, Augustin deschide cartea Apostolului și privirea i se oprește asupra versetului care îi confirmă neobișnuitul întâmplării: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și fapte de rușine, nu în ceartă și pizmă, ci îmbrăcându-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceți spre pofte“ (Romani 13, 13-14).
Astfel i-a vorbit Dumnezeu prin cuvintele Scripturii, indicându-i faptul că se afla deja pe cale, lucru care îi strecoară în suflet o lumină de siguranță și îi destramă toate umbrele îndoielii. Covârșit de dulceața harului, El își privește cu luciditate și regret urâciunea sa sufletească, desfigurarea chipului dumnezeiesc din el prin păcatele adânc înrădăcinate înăuntrul său, divizarea unității sale lăuntrice: „Mă îngrozeam și nu aveam unde să fug de mine însumi“; „din fundul tainic al sufletului meu, adânca socoteală a tras și a îngrămădit toată nenorocirea mea în fața inimii mele, s-a iscat o furtună uriașă, aducând o uriașă ploaie de lacrimi“. Deși acest botez al lacrimilor îi aducea pace, îngropând în regret un trecut sufletesc marcat de patimi, el nu avea puterea de a înlocui harul Botezului, în care voința omului spre bine primește puteri noi. În acest sens, Fericitul Augustin constată cât de înrădăcinat prin obișnuință era păcatul în ființa sa și cât de slabă îi era voința de a-l smulge: „Șovăind să mor pentru moarte și să trăiesc pentru viață“; și, de asemenea, „Mai multă putere avea în mine răul învechit decât binele nou“.
Simțind aceste „dureri ale nașterii omului celui nou“ ca provenind tocmai din dificultatea de a se desprinde de cel vechi, el își deplânge tendințele contrare ale naturii sale căzute: „Eu eram cel care voiam, eu eram cel care nu voiam, eu eram“; „Trupul poftește împotriva duhului, iar duhul poftește împotriva trupului (Galateni 5, 16); „În acest mod, cele două voințe ale mele, una veche, iar cealaltă nouă, una trupească, iar cealaltă spirituală, se ciocneau între ele, nepotrivindu-se și sfâșiindu-mi sufletul“.
Pe de o parte, patimile, „vechile sale prietene“, își făceau auzite glasurile înșelătoare în suflet, apărându-i în mod amăgitor ca fiind esențialul și necesarul vieții: „Crezi că vei putea trăi fără acestea? Iar pe de altă parte, puterea harului, care îl întorsese cu fața spre lumină, stingea în răstimpuri aceste voci, deschizându-i perspectiva regăsirii sinelui în brațele părintești ale iubirii dumnezeiești. Și chemarea aceasta din urmă avea să o asculte Fericitul Augustin tot restul vieții sale, parcurgând în sens invers calea de refacere a legăturii sale interioare cu Dumnezeu. (Laura Spânu, sursa: www.ziarullumina.ro)