Fericirea în ceilalți

Calitatea viețuirii noastre și a relațiilor interumane este o realitate aproape complet ocultată, ea sfârșind prin a se degrada vizibil sub ochii noștri atenți la a descoperi răul, imperfecțiunea și defectele celui de lângă noi. Dincolo de faptul că trăim un grav deficit de iubire și îngăduință, care ne răpește bucuria de a mai fi oameni, sfârșim de cele mai multe ori prin a scoate din noi tot ce este mai impur și malign. Nu neg faptul că malignitatea este latentă în fiecare persoană, dar sunt conștient că, dacă aceasta ar fi cenzurată de o bună cantitate de iubire și bucurie, ar rămâne îngropată în adâncurile sufletelor noastre.
Arta bunei viețuiri presupune în primul rând autolimitarea și exercițiul modestiei, dar mai ales inteligența de a ști să scoți din cel de lângă tine doar ce are el cel mai bun. De aceea, a-i respecta semenului nostru propria libertate, a ști că libertatea noastră se încheie unde începe libertatea lui, a avea răbdarea să îl ascultăm și a avea puterea să îl acceptăm așa cum este el sunt garanțiile unei vieți împlinite. În lipsa acestor valori vedem cum se degradează viața familiilor, a tinerilor, a elevilor în raport cu profesorii sau a copiilor în relație cu părinții și invers, pentru că prin felul nostru egoist și lipsit de bucurie reușim să scoatem ce este malign la suprafață. Prin acest fel egoist de a trăi noi credem că ne putem găsi fericirea și împlinirea. La toate acestea se adaugă și disprețul față de cei care nu sunt ca noi sau care au alte opinii și păreri și care nu este doar o mare slăbiciune sufletească, ci în primul rând semnul că de cele mai multe ori trăim sectar și autosuficient, fără nici un sentiment de comuniune.
Peste toate acestea, asistăm complici la bucuria cu care mass-media operează biopsii asupra semenilor măcinați de slăbiciuni sau tentații, fără să realizăm pericolul că în fața acestui spectacol plin de rating ne degradăm propriul suflet, bucurându-ne atunci când răul biruiește un suflet. Sfârșind prin a deveni consumatorii nefericirii semenilor și confirmând activ falsele generalizări care se fac, ne atrofiem nu doar iubirea față de semeni, ci și propria fericire și însăși viața.
Pentru că alături de sentimentul iubirii, fericirea face parte din însăși esența istoriei și a vieții. Primul și cel mai mare motiv al fericirii personale rămâne viața. Și pentru asta, tot ce te înconjoară ne oferă clipe fertile de fericire, de la un răsărit de lună și un apus de soare la un nevinovat ciripit de pasăre, toate sunt provocări de a ne cânta propria fericire de ființe vii.
Și aceasta nu este pentru o zi sau o clipă, ci pentru toată viața. Dar, cu toate acestea, fericirea rămâne un dar pe care îl primim, dar pentru aceasta trebuie ca mai întâi să vrem să îl căutăm și să îl oferim. De aceea singura cale de a ne găsi propria fericire este ca mai întâi să o căutăm și să o oferim pentru cei din jurul nostru, cunoscuți și necunoscuți, prin ce suntem noi buni și prin ceea ce am vrea să fie ei. Dar pentru toate acestea trebuie să existe generozitate, un neastâmpăr sacru în a face binele și căutarea bucuriei celor de lângă noi și mai puțin pe a noastră. Pentru că dincolo de toate acestea ar fi bine să nu uităm că a nu mai ști să ne bucurăm și să fim fericiți cu adevărat înseamnă să trăim fără să existăm.
(Pr. Bogdan Ivanov, Ziarul Lumina)