Fenomenul kitsch, între estetic și religios (I)

Întreaga biserică – lăcaș de cult – zidire, pictură, mobilier, elemente decorative – aparține indiscutabil universului artistic. Datorită semnificațiilor sale, ea trebuie să fie împodobită cât mai frumos cu putință. Ea este, după interpretarea Sfântului Gherman al Constantinopolului, „mireasa a lui Hristos care cheamă („.n.) poporul la rugăciune”, raiul pe pământ, loc ce potolește, în parte, nostalgia frumuseții pierdute, dar și spațiul zilei a opta, închipuind frumusețea împărăției cerurilor. De aceea, este un adevăr unanim acceptat faptul ca biserica trebuie să fie cât mai frumoasă cu putință, adevăr ce aproape că nu mai necesită nici o argumentație. Fiecare își dorește un lăcaș de cult împodobit astfel încât să fie icoana vie a tuturor sensurilor simbolice expuse mai sus.
Picturi inestetice
Cu privire la necesitatea împodobirii lăcașului de cult părerile sunt unanime. Necazurile încep să apară pe dramul de trecere de la teorie la practică, căci nu toți văd podoaba în același mod. Cu privire la categoria estetică a frumosului, a fost recunoscut faptul că el rămâne problema cea mai puțin clară, cea mai puțin rezolvată. Dacă, teoretic, nu s-a putut afla o definire unanim acceptată a frumosului și a manifestărilor sale, nici în practică lucrurile nu stau mai bine. Fiecare a înțeles să înfrumusețeze spațiile în care își duce traiul cum s-a priceput mai bine. Din păcate, după cum casele au deschis larg ușa, lăsând să pătrundă produse de un gust artistic mai mult decât îndoielnic și, având în vedere că biserica e și ea Casa Domnului, e de la sine înțeles de ce microbul respectivei denaturări a bunului gust nu a ocolit nici sfântul lăcaș, ba, uneori, tocmai aici s-a făcut mai remarcat.
Picturile prezente în sfântul lăcaș sunt departe, nu numai de canoanele iconografice specifice Ortodoxiei, dar și de cele estetice. Adăugiri și alăturări de maniere picturale dintre cele mai diverse imprimă un aer ciudat spațiului respectiv, în cazul icoanelor, adesea frapează ramele bogat ornamentate, cu volumetria și învolburările decorative specifice barocului, care parcă sufocă chipul sfinților. Dar decorativizarea bisericilor nu se oprește aici.
„Amalgam de stiluri și curente artistice”
Un ștergar brodat este oferit de către fiica sau soția epitropului care dorește morțis ca el să fie pus deasupra capului nu știu cărui sfânt, așa, cam pe la mijlocul bisericii; o față de masă cu „alesături” strălucitoare este donată de mătușa unuia dintre enoriașii cu dare de mână și larg la inimă, care și-a plecat mereu urechea la nevoile financiare ale bisericii, astfel că respectiva cusătură trebuie să ajungă musai pe masa sfântului altar. Vaze și văzișoare, tablouri cu teme religioase, goblenuri sau tapiserii – moșteniri de familie – cruci și crucifixuri, medalioane și alte asemenea produse religioase – din ipsos – pendule sau ceasuri „brățară”, sunt îngrămădite în spațiul deja sufocat al bisericii.
Prin însăși structura și istoricul lor, bisericile sunt un amalgam de stiluri și curente artistice, suprapuse într-o devălmășie explicabilă de curgerea timpului, asemenea obiectelor dintr-un anticariat de lux, o „harababură” adesea pitorească, într-un registru estetic inconfundabil.
Structura arhitecturală neschimbată
Într-un spațiu eclesial, singura care a rămas aproape neschimbată a fost structura arhitecturală. În rest, sculptura în lemn și pictura au putut fi înlocuite, din motive obiective sau nu, în timp ce elementele decorative, candelabre sau sfeșnice, realizate adesea din metale prețioase, s-au numărat printre primele care au luat drumul topitoriilor.
În foarte puține cazuri se poate admira un spațiu eclesial unitar, păstrat fără intervenții majore; cel mai des, sunt întâlnite bisericile în care s-a intervenit permanent, prin conservări sau restaurări sui-generis, mai mult sau mai puțin binevenite. Este greu ca mobilierul unei biserici să rămână aceleași secole sau chiar decenii de-a rândul. Pe lângă modificările aduse pieselor existente – reparațiile ce cuprind înlocuiri parțiale sau chiar totale, lăcuiri în alte nuanțe, poleiri, schimbarea materialului de tapițerie etc. – mai apoi apar piese complet noi. O raclă cu sfinte moaște, un ancadrament de icoană sunt obiectele nou apărute într-un spațiu existent, ce are deja conturat un profil stilistic aparte.
(Lector dr. MIHAELA PALADE)