Perioada medievală ne-a lăsat drept tezaur nu doar portretele unor vrednici bărbați, în variate demnități, ci și imaginile unor femei ce s-au impus în istorie. Cărturarul Dimitrie Cantemir ne oferă portretul femeii frumoase a Evului Mediu. În „Descriptio Moldaviae“, Cantemir face o comparație între nobile și țărănci: „Boieroaicele sunt frumoase într-adevăr, dar cu mult mai prejos în frumusețe decât femeile din popor; acestea le întrec în frumusețe“. Istoria însă nu creionează galeria personalităților lumii pe criterii estetice, ci prin faptele lor. Frumoase, cu adevărat, sunt portretele votive zugrăvite pe pereții bisericilor, care ne arată că nu doar voievozii și boierii au fost donatori și binefăcători, ci Biserica noastră se roagă și pentru femeile-ctitor.
În rândul ctitorilor medievali nu erau trecuți doar cei care construiau un lăcaș de cult, ci și aceia care mijloceau sprijinirea cu sume de bani, împroprietărirea cu moșii, danii de cărți și obiecte liturgice, răscumpărarea de manuscrise sau sfinte moaște; în concluzie, orice dar făcut unui așezământ religios.
Dincolo de portretele care ne înfățișează familii de ctitori, cu domnițe alături de tată, soț, frate, fiu, au existat inițiative în care femeia își păstra locul de prim ctitor.
În Moldova, una dintre soțiile lui Alexandru cel Bun – doamna Ana – în secolul al XV-lea, închina Mănăstirii Moldovița o serie de sate. Este prima donație consemnată, din inițiativa unei femei, pentru Biserica Ortodoxă. Nu departe de ea, în anul 1446, doamna lui Ștefan al II-lea adăuga trei cântare de icre negre la donația voievodului către mănăstirea Neamț. Un an mai târziu, când același Ștefan al II-lea făcea o donație bănească Mănăstirii Moldovița, adăuga un procent din veniturile fiscale încasate din vămile moldovenești cu Ardealul, notând că aceasta este „partea cneaghinei noastre“.
În 1470, domnița Chiajna, fiica lui Alexandru cel Bun și a doamnei Marina, în timpul domniei nepotului său, Ștefan, dăruia Mănăstirii Neamț o prisacă, „pentru sufletul părintelui ei, Alexandru voievod, și pentru sufletul mamei ei, Marina, și pentru sufletul și sănătatea ei.“
Maria de Mangop, descendentă a dinastiei imperiale bizantine din Mangopul Crimeii, soția Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, intră în rândul ctitorilor bisericești prin daniile făcute Mănăstirii Grigoriu de la Sfântul Munte Athos. Aceluiași așezământ, „binecredincioasa doamnă Maria Asanina Paleologina, doamna Moldovlahiei“, i-a oferit și o frumoasă icoană a Fecioarei Maria.
În anul 1493, Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos al Țării Românești și soția lui Ștefan cel Mare, „cu dorința tânjind pentru dragostea lui Hristos și iubitoare a cuvintelor lui Hristos fiind, cu râvna a dat“ să se împodobească un Tetraevanghel pentru biserica de la Pătrăuți. Tot doamna Maria, văduvă de câteva luni, oferea, în toamna anului 1504, un acoperământ pentru tetrapod Mănăstirii Putna.
Ruxandra doamna, fiica lui Mihnea cel Rău al Țării Românești și soția lui Bogdan al III-lea, închina Mănăstirii Putna, prin act de danie, un sat, „pentru pomenirea ei și pentru pomenirea sfântrăposaților ei părinți, ca să-i fie pomenire, ei și părinților ei, neclintit în vecii vecilor“.
Activitatea ctitoricească a Elenei Rareș
O atenție deosebită merită doamna Elena-Ecaterina, fiica despotului sârb Ion Brancovici și soția voievodului Petru Rareș, a cărei activitate ctitoricească a îmbrăcat aspecte dintre cele mai variate. Prin 1535-1536, când încă era soție de domn, a dăruit Mănăstirii Putna un procovăț croit dintr-un material împodobit cu vulturi bicefali pe fond de aur. Rămasă văduvă, doamna Elena a dus la bun sfârșit reparațiile începute de vrednicul domnitor la Mănăstirea Dionisiu de la Sfântul Munte. Apoi, în 1548, împreună cu Petru Vartic, hatman și pârcălab al Sucevei, a dăruit Mănăstirii Probota un Tetraevanghel, păstrat, astăzi, în Rusia. În 1550, doamna Elena comanda încă un astfel de manuscris, fără ca în notița dedicatorie să se precizeze cărei biserici îi era destinat. Biblioteca Patriarhiei din Ierusalim păstrează un Evangheliar copiat și ferecat din dorința „Elenei Despotovna a răposatului domn Io Petru voievod și mama lui Iliaș voievod“ și dăruit Mănăstirii Probota. În toamna anului 1551, doamna Elena vedea încheiată și construcția bisericii domnești din Botoșani, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“. Un an mai târziu se scria pisania unei noi ctitorii: Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Botoșani. De numele soției lui Petru Rareș se leagă și înălțarea, în vechiul ținut al Hârlăului, a așa-numitei Mănăstiri „a doamnei“, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“.
Cea mai intensă activitate de ctitor: Ruxandra, soția lui Lăpușneanu
Însă doamna cu cea mai intensă activitate de ctitor din istoria Moldovei avea să fie Ruxandra, fiica lui Petru Rareș și soția lui Alexandru-Vodă Lăpușneanu. Ei i se datorează, în 1569, ridicarea Bisericii Precista din Roman. În același an, a ferecat un Tetraevanghel al Mănăstirii Putna, „din argintul cel vechi de la bătrânul Ștefan voievod“. Doamna lui Alexandru Lăpușneanu s-a dovedit a fi o mare sprijinitoare a așezămintelor monahale atonite. Mănăstirii Zografu i-a răscumpărat metocurile de pe malul râului Struma cu suma de 52.000 de aspri ungurești. La Dionisiu, a dăruit un iconostas (1560), a extins trapeza construită de tatăl său, Petru Rareș, a ridicat o bolniță, a plătit datoriile mănăstirii și a răscumpărat bunurile amanetate. În 1569, achita datoria Mănăstirii Caracalu de 35.000 de aspri turcești față de administrația otomană, gest pentru care călugării atoniți se obligau să-i slujească șase pomeni anual. Mica avere strânsă pentru nevoile sale casnice lua calea Mănăstirii Dochiariu, „pentru ajutorarea datoriei și a lucrărilor mișcătoare și nemișcătoare, întru veșnica pomenire“. În schimb, „ieromonahii și monahii de acolo să fie îndatorați să săvârșească în fiecare an praznicul Sfântului Nicolae și privegherea, poruncă în veci întru pomenirea acestei doamne și stăpâne a noastre“. Un inventar din anul 1590 al darurilor familiei voievodale a Lăpușneanului la Athos consemnează un „potir de argint suflat cu aur, închinat Bisericii celei Mari de Ruxandra, soția lui Alexandru voievod a toată Moldovlahia, în anul 7072, o sută nouăzeci și cinci de dramuri“.
Acte de danie pentru Mănăstirea Galata din Iași
În 1584, doamna Maria a lui Petru Șchiopul al Moldovei închina un sat Mănăstirii Galata.
Tot calea muntelui Athos luau și actele ctitoricești ale doamnei Elisabeta, fiica grecului Gheorghe Kataratos, pârcălabul Hotinului și soția lui Ieremia vodă Movilă. Prin 1597-1598, ea a împodobit, la Mănăstirea Dochiariu, mormântul mitropolitului Teofan al Moldovei, „mândră a-i fi rudă“ ierarhului retras în ultimii ani din viață la Sfântul Munte. La 5 iunie 1605, Elisabeta va „înfrumuseța“ un vechi Tetraevanghel datând din secolul al XIII-lea, pe care-l va trimite Mănăstirii Cutlumuș, împreună cu un potir și două cruci de argint aurit.
Cumnata ei, doamna Marghita, fiica logofătului Gavrilaș Hâra și soția lui Simion vodă Movilă, și-a îndreptat actele de donație către Mănăstirea Sucevița – ctitoria Movileștilor – căreia îi va dărui un epitrahil și o tipsie de argint.
Maria, fata lui Petre Șchiopul, soția grecului Zotu Tigara, a ctitorit Mănăstirea Hlincea de lângă Iași, pe care a închinat-o Mănăstirii Dionisiu, de la Muntele Athos. Când domnița Maria s-a întors în Moldova, în timpul domniei lui Radu Mihnea, a regăsit „mânăstirea noastră de la Hlincea pustie și toate satele răshirate și pustiite, căci de la mânăstirile de la Dionisiiate, călugării n-au mai venit, nici au mai purtat de metoh și de sate, ci au lăsat tot de s-au pustiit.“ În acea situație, actul de danie al Mariei din 1616 s-a îndreptat către un alt așezământ, Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Iași, care va primi o seliște (vatra satului – n.r.). În aceeași perioadă, fiica lui Petru Șchiopul făcea un dar Mănăstirii Galata, dar documentul care consemnează acest fapt este atât de deteriorat, încât nu se poate înțelege în ce a constat dania. Cu încuviințarea domniței Maria, la 1619, Mănăstirea Galata va fi închinată Patriarhiei de Ierusalim, actul de închinare făcându-se fiindcă „întâmplatu-s-au și acestii sfânte mânăstiri de s-au prădat în multe rânduri, una de multe răutăți ce s-au întâmplat țarăi, alta de oameni răi și fără Dumnezeire răi călugări ce au fost lăcuind întra aceasta sfântă mânăstire, că lor mila nu le-au fost să socotească bucatele sfântei mânăstiri, ce numai cine cum au putut lua așe au făcut.“
Ecaterina, doamna lui Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, descendentă a neamului cerchezilor, recupera un manuscris religios lucrat în miniatură de mitropolitul Anastasie Crimca. În 1655 soțul său nu mai era voievod al Moldovei, însă, prin bunăvoința și cheltuiala ei, Liturghierul răpit din Mănăstirea Dragomirna era răscumpărat de la cazaci și readus în altarul bisericii.
Soția logofătului Gheorghe Ștefan se înscrie cu mai multe monumente
Urmaș al lui Vasile Lupu la tronul Moldovei avea să fie fostul său mare logofăt, Gheorghe Ștefan. Soția sa, doamna Safta, se înscrie în rândul marilor ctitori prin mai multe momente. În 1654, ea a cumpărat un Tetraevanghel, i-a recondiționat legătura prin strădania călugărului Epifanie de la Pângărați și l-a donat unei biserici mănăstirești cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“ (probabil Agapia). Doi ani mai târziu, doamna Safta dăruia Mănăstirii Neamț un loc de prisacă pentru stupi, pentru pomenire. În 1677, rămasă văduvă, împreună cu vărul ei, Pătrașco pitarul, fiul lui Dumitrașco spătar, închina Sfântului Mormânt Mănăstirea Bistrița, „care s-a întemeiat de străbunii noștri cei buni și vechi“ și care ajunsese în „stare de desăvârșită stricăciune, risipită și lipsită, nu numai de tot felul de podoabe, ci și de sfințitele veșminte scumpe, de multe scule și de însemnatele ei moșii, încă și de robii săi țigani ce i-au fost dăruiți și întăriți de preaînălțatul de veșnică amintire Alexandru voievod zis cel Bun și Bătrân, care zace înmormântat acolo, cu doamna și fiii lor.“
La 1678, doamna moldavă Dafina Dabija dăruia Mănăstirii Bârnova, unde era înmormântat soțul ei, Eustratie vodă Dabija, mai multe sate lăsate de el cu limbă de moarte. Pe la 1680, dădea sate, vii și țigani aceleiași Mănăstiri Bârnova, arătând că acest așezământ fusese început de Miron Barnovschi-Movilă, dar neterminat, rămânând în acea stare „până la vremea domniei Măriei Sale răposatul mieu domn, ce scris mai sus, lui Evastratie Dabija vodă, carile dimpreună și cu noi, dintru buna dumnezeiască îndemnare apucându-ne, am zidit biserica până în desăvârșitu, iar cu alte, câte să cade sfintei mânăstiri podoabe și așezături n-au apucat să o împodobească și să o temeeze, ce noi în vieața noastră, când am avut vreme, am nevoit și am împodobit și o am întemeiat după putință cu de toate, câte trebuiescu unii sfintii mânăstirii“. La sfârșitul secolului al XVII-lea, doamna Anastasia Duca refăcea din lemn Agapia Veche, ctitoria lui Petru Rareș, „risipită“ în vâltoarea vremurilor. Tot ea avea să înalțe și Biserica Albă din Iași.
În 1714, Elena, fiica Ducăi-Vodă, soția logofătului Nicolae Costin (fiul cronicarului Miron Costin), dăruia Mănăstirii Neamț un sat, pentru a i se scrie numele în pomelnicul așezământului.
(Sursa: Ziarul Lumina)
