Femeile magazin

Oricât ne-ar plăcea nouă conceptul egalității de șanse și de gen, acesta rămâne agățat în teorie, mult prea puțin aplicat. E doar o idee care se dezbate mult, un deziderat, un subiect pentru care se cheltuie bani mai ales europeni și pentru care, după părerea mea, nici nu se duce o luptă corectă. Dar în privința implementării politicilor, cel mai tare mă deranjează lipsa eficienței, lentoarea cu care se schimbă ceva, dacă se schimbă. Acolo unde societatea este dominată de sărăcie, ultima grijă a oamenilor este egalitatea de gen. Și tot acolo sunt marile inechități sociale, acolo victimele sunt parcă și mai victime, iar femeile și mai folosite – de toți, inclusiv de ele însele.
Femeile sunt în stare de orice, găsesc puterea de-a face munci extrem de grele sau au capacitatea de a inventa și curajul de a încerca orice în numele supraviețuirii și, cel mai adesea, al întreținerii familiei, al creșterii copiilor. Chișinău este o capitală, geografic, europeană. La o analiză sumară, se află totuși cu mai bine de două decenii în urma Bucureștiului. Dincolo de frumusețea și romantismul unui vitregit oraș românesc, dincolo de frumusețea oamenilor și mai ales a tinerelor pe care nu poți să nu le observi, cu sau fără un pahar de vin moldovenesc pe care doar un nebun l-ar refuza, se vede necazul. E grea viața românilor din Basarabia, iar veniturile lor sunt realmente mizere.
Există în Chișinău o Piață Centrală – cu de toate pentru toți, cu produse agro-alimentare, dar și cu bazar. Cu plastic, kitsch și milioane de produse de o calitate îndoielnică, dar, asta e, pe altele n-ar putea nimeni să le cumpere. Și aceasta este partea bună. La intrarea în piață se face comerț direct pe trotuar, cu absolut orice, cu mâncare, cu haine, încălțăminte, obiecte decorative, detergent, accesorii și câte și mai câte. Comerț la orizontală am mai văzut, dar inedit mi s-a părut comerțul pe verticală. Multe femei, aliniate cuminți, una lângă alta, ocupă zeci de metri de trotuar. Abia se văd de după maldărul de haine puse pe umerașe pe care le țin în mâini. Haine noi, haine vechi, ciorapi, furouri, sutiene, curele, baticuri, pantaloni, stau toate agățate pe ele. Kilograme multe apasă pe mâinile și umerii lor care se mișcă discret, în jurul propriei axe, de la stânga la dreapta și înapoi, doar doar vor atrage interesul vreunui trecător.
Aceste femei sunt pe post de raft, umeraș, vânzător, șef, subaltern, aprovizioner, patron, firmă. Ele sunt femeile magazin care nu au altă soluție, care fac asta 10 ore pe zi ca să trăiască. Ele și familiile lor. Aceste femei au 30, 40, 50, 60 de ani, vorbesc românește și rusește, sunt frumoase sau nu prea, sunt slabe sau grase, sunt de toate felurile, dar toate sunt sărace. Pentru ele o tarabă în interiorul pieței ar fi prosperitate curată. Probabil, în mintea lor, concetățenii plecați la muncă în Europa sunt adevărați oameni realizați. Știu sigur că le este îngrozitor de greu. Nu știu însă de ce aceste tarabe ambulante sunt toate femei. Femeile magazin.