Cornelia Măcărescu, din Păltinoasa, are 33 de ani și picioare de copil. Ea s-a născut cu o boală gravă – tetrapareză spastică sechelară. Picioarele tinerei nu s-au dezvoltat (oase moi) și îi sunt încolăcite în jurul taliei. Mai mult, la vârsta de 6 ani, mama care i-a dat viață a abandonat-o pe ea și pe fratele ei, lăsând în urmă două suflete zdrobite. Copiii au rămas în grija tatălui și a bunicii din partea tatălui. Până acum câțiva ani, Cornelia era scoasă la plimbare de rude într-un cărucior de dus butelii. Acum are un cărucior cu rotile ceva mai mare, primit de la niște prieteni. Având doar 30 de kilograme, trupul ei fragil pare a fi al unei păpuși cu chip de femeie.
Și-a pierdut fratele, într-un accident
Tânăra este dependentă de o altă persoană, care trebuie să o ridice din pat, să o așeze în cărucior sau să o ducă la baie. Durerea ei cea mai mare este că și-a pierdut pentru totdeauna bunul ei frate, care a murit într-un accident de mașină, în Portugalia, unde era la muncă, acum aproape trei ani. De supărare, Cornelia nu a mâncat nimic o săptămână. Când rudele au dus-o la medic, pentru că se simțea foarte rău, a fost diagnosticată cu ulcer la stomac. De la fratele ei, Cornelia mai păstrează televizorul și telefonul mobil, pe care i le cumpărase cu ceva timp înainte de tragedie.
În 27 de ani, și-a văzut o dată mama
La înmormântarea fratelui ei, a fost singura ocazie când tânăra și-a revăzut mama care i-a dat viață.
„M-a întrebat ce fac, mi-a dat o cutie cu bomboane și s-a plâns că are o soartă grea și nu poate să mă ajute cu nimic, nici să mă viziteze. Eu am fost foarte apropiată de bunica, și nu am suferit atât de mult în lipsa mamei, dar fratele meu a simțit această durere mult mai mult. Eu am iertat-o pentru că ne-a părăsit. Îl am pe tata care mă iubește foarte mult și doi frați vitregi, cu care, de asemenea, mă înțeleg foarte bine”, ne-a povestit Cornelia.
Suflet de aur
Încărcată cu toate aceste amintiri: fratele mort, mama dezinteresată de soarta ei, bunica bătrână și bolnavă, de 85 de ani, această tânără zâmbește mereu, este o fire veselă, prietenoasă, care s-a împăcat cu soarta. Nu știe să înjure, să blesteme, să se înfurie. Dimpotrivă, vin prietene de-ale ei să o viziteze, pentru a-i cere un sfat, pentru a vorbi cu ea, pentru a primi o încurajare. Nimic nu o bucură mai tare, decât un telefon de la o cunoștință sau vizita unei persoane dragi. Chiar dacă este o persoană cu handicap, noblețea sufletului ei o face să fie mult mai demnă decât mulți dintre noi.
„Mă simt vinovată că cer ajutor”
Cornelia ne-a primit la ea acasă cu mare bucurie, ca și cum ar fi cea mai mulțumită persoană de pe pământ. Jumătate femeie, jumătate copil, Cornelia ne-a povestit câteva aspecte din viața ei. Se îngrijește singură, se spală, se îmbracă, își folosește cu ușurință mâinile, doar că picioarele nu și le-a putut folosi niciodată. Nu a putut merge niciodată. S-a născut cu acest handicap și nici un medic nu i-a dat vreo șansă de vindecare. Este dependentă de telefonul mobil. Este singura ei legătură cu exteriorul.
„Pentru că de aproape doi ani bunica mea s-a îmbolnăvit de diabet, și nu mă mai poate ridica, de câte ori am nevoie să merg la baie sau am nevoie de hrană sau orice altceva îl sun pe tata, care stă în casa de lângă noi, pe sora mea vitregă, Adriana, sau pe una dintre nepoțele mele pentru a mă deplasa unde îmi este necesar. Credeți-mă, uneori plâng și mă simt vinovată că trebuie să depind și să deranjez pe cineva. Pe de altă parte, știu sigur că ei vin cu drag la mine, pentru că mă iubesc”, ne-a mai povestit femeia.
Îi place să se aranjeze
Pentru că se consideră o tânără normală, îi place să fie cochetă, să se îngrijească, să folosească un săpun bun, un șampon de calitate, farduri, se pensează singură, se dă cu cremă pe mâini și pe față, își cumpără singură haine, deși îi este destul de greu să aleagă. Pe masa din apropierea patului, în care Cornelia își petrece aproape tot timpul, se află o cutie cu o parte din fardurile și lucrurile ei absolut necesare.
„Merg cu sora mea, Adriana, la cumpărături. Îmi aleg singură hainele pentru că mă cunosc cel mai bine. Deși sunt foarte mică, nu pot să-mi cumpăr haine de la copii, pentru că am talie de femeie. Îmi cumpăr pantaloni normali și apoi rog pe cineva să mi-i scurteze la mașină. Îmi place la cumpărături, dar toate sunt scumpe. De fiecare dată las câțiva bani acasă, pentru că dacă ar fi să cumpăr tot ce am nevoie, aș cheltui toți banii”, ne mărturisește Cornelia.
Un bolnav alină durerea altui bolnav
Iernile i se par Corneliei mai lungi și mai triste. Iese mai rar din casă. Îi este frică să nu răcească. Cu toate acestea, de multe ori o dor mâinile și picioarele, are dureri de cap, nu are poftă de mâncare.
De când s-a îmbolnăvit bunica ei, este mereu cu ochii pe ea. Încearcă să îi aline durerea, să o ajute să se ridice din pat și să o încurajeze. „Bunica a fost și este cea mai dragă ființă din viața mea. Când eram mică, ea mă spăla, mă îmbrăca, mă pieptăna. Este greu să mă gândesc că o voi pierde într-o bună zi, dar acesta este cursul vieții. Când voi rămâne singură, mă voi muta în casa tatălui meu”, povestește tânăra.
Doarme în același pat cu bunica, într-o cameră de 4/4
Cornelia Măcărescu are o pensie de 270 de lei, bani din care își cumpără medicamente, și, dacă îi mai rămâne, mâncare. Tânăra are gradul I de handicap cu însoțitor. Tatăl ei, în calitate de însoțitor, mai primește 500 de lei, bani din care îi asigură hrană Corneliei și îi plătește o parte din cheltuieli. Ea stă într-o cameră mică, de doar patru metri pătrați, și doarme în același pat cu bunica ei.
Din păcate, această tânără nu știe să citească. A învățat singură o parte din alfabet, dar nu se descurcă să citească. Tot singură a învățat și cifrele. Știe să socotească și își calculează, lunar, fiecare bănuț cheltuit.
Tânăra ar avea nevoie de o mașină de spălat. Cât era bunica sănătoasă, îi spăla ea hainele. Cornelia este nevoită să apeleze acum la o vecină, care are mașină de spălat, să-i spele rufele. Nu are nici aragaz. Bunica ei îi pregătește cu greu hrana la o plită veche.
Își dorește un computer pentru a învăța să citească
Încurajată și de cei din jurul ei, rude, prieteni, că are memorie foarte bună și „prinde” repede, Cornelia își dorește din tot sufletul un computer, pe care ar putea să învețe mai ușor literele și să citească. Sora ei vitregă, Adriana, în vârstă de 22 de ani, este dispusă să o învețe pe Cornelia să folosească calculatorul și să citească.
„Mi-ar trece și mie altfel timpul. De multe ori sunt tristă, nu am cu cine vorbi, nu am ce face și mă simt singură. Dacă aș învăța să citesc, sunt sigură că ar trece timpul altfel”, s-a destăinuit această tânără generoasă, plină de optimism, care, pentru cei care au ocazia să o cunoască, este o adevărată lecție de viață.
Cei care pot să o ajute cu un computer, un aragaz, o mașină de spălat sau pur și simplu cu o încurajare pot să o contacteze telefonic pe Cornelia Măcărescu, la numărul de telefon: 0744 805 258 sau să ia legătura cu redacția Monitorul de Suceava, telefon 0230 522 993.
